Anunţul şocant al unui doctor: „Prefer să am HIV decât diabet”. Specialistul explică de ce

Max Pemberton, un doctor britanic, subliniază într-un articol publicat în The Spectator că oamenii nu conştientizează, însă, progresul realizat în ultimii 30 de ani de la descoperirea virusului HIV.

„Au trecut 30 de ani de la descoperirea HIV. Când eram pregătit ca doctor în anii ’90, în centrul Londrei, oamenii încă mureau de SIDA. Dar de atunci a existat un progres farmacologic extraordinar în ceea ce priveşte cum este tratat şi gestionat acest virus. Combinaţia de medicamente, cunoscută sub numele de «terapie antiretrovirală foarte activă» (highly active antiretroviral therapy), permite menţinerea sistemului imunitar al bolnavului şi astfel previne infecţiile care duceau la apariţia SIDA şi la deces. Deşi lucrez în centrul Londrei cu populaţii cu un grad mare de risc, precum prostituatele şi dependenţii de droguri, nu am mai văzut de ani buni pe cineva care să moară de HIV. Este foarte rar să mori în ţara asta din cauza HIV. Cele mai recente statistici arată că în 2012, mai puţin de 1% din oamenii afectaţi de HIV au murit. Această rată este similară cu cea a persoanelor care nu sunt infectate. Astfel, e greu de spus astăzi că HIV este o condamnare la moarte.

• Insula din Grecia cu mai mulți oameni de 90 de ani decât orice alt loc din…
• O țară din Europa face pregătiri în caz de război cu Rusia

Cei care nu se simt bine sunt, de regulă, imigranţi care sunt infectaţi de ani buni şi care se prezintă la spital târziu, cu infecţii pe care nu le mai vedem în rândul persoanelor care urmează terapia antiretrovirală. Majoritatea oamenilor cu HIV sunt trataţi în afara clinicilor, iar departamentele speciale pentru HIV şi SIDA au fost închise pentru că nu mai este nevoie de ele. Este uluitoare viteza cu care medicina a reacţionat la HIV.

Un amplu studiu epidemiologic efectuat de curând a arătat că, în cazul celor diagnosticaţi cu HIV astăzi, speranţa de viaţă este similară cu cea a unei persoane ce nu are acest virus. Medicii consideră acum HIV o boală cronică, în aceeaşi categorie cu diabetul de tip 2. Ca doctor, vă pot spune că, din punct de vedere medical, aş prefera să am HIV decât să am diabet. Poate sună şocant sau surprinzător, dar faptele vorbesc de la sine: prognoza pentru o persoană cu diabet de tip 2 este mult mai rea decât pentru o persoană cu HIV. Riscul de atac vascular cerebral în rândul persoanelor cu diabet de tip 2 este dublu faţă de cel al populaţiei neafectate. Persoanele cu diabet prezintă un risc de 4 ori mai mare de a suferi de o afecţiune cardiovasculară decât o persoană fără diabet. În 20%-30% dintre persoanele cu diabet, există vătămări ale sistemului de filtrare din rinichi ce duce la insuficienţă renală şi la dializă. Vătămarea vaselor de sânge delicate duce de multe ori la orbire, iar vătămarea nervilor duce la rănirea picioarelor şi la ulcere, ce duc de multe ori la amputarea membrelor. În schimb, în cazul celor ce au HIV, aceştia vor avea foarte puţine probleme dacă îşi iau medicamentele.

Mulţi oameni sunt impasibili în faţa diabetului într-un mod ce ar fi perceput ca fiind nesăbuit dacă ar fi vorba de HIV. Oamenii consideră diabetul un element iritant ce poate fi rezolvat uşor cu medicamente. Acest lucru este greşit. Indiferent cât de bine este controlat, diabetul de tip 2 este o boală progresivă, ce necesită creşterea terapiilor farmacologice în timp. Un studiu recent efectuat în Australia a arătat că, după 6 ani, 44% dintre pacienţi nu mai răspundeau la medicamentele orale şi necesitau injecţii cu insulină. Medicamentele orale eşuează în cele din urmă în rândul majoritţii oamenilor, injecţiile fiind inevitabile.

Să comparăm acum situaţia cu HIV. Medicamentele cu doză-fixă (adică mai multe medicamente antiretrovirale combinate într-o singură pastilă) au permis celor infectaţi să ia doar o singură tabletă pe zi. Deşi nimeni nu îşi doreşte să ia medicamente tot restul vieţii, este mult mai lejer decât să îţi injectezi insulină. Desigur, există efecte secundare, dar acest lucru este valabil şi în cazul medicamentelor anti-diabet, iar majoritatea oamenilor găsesc un medicament care li se potriveşte. Mai exact, cele mai recente statistici arată că, datorită medicamentelor, HIV-ul nu mai reduce speranţa de viaţă, pe când diabetul de tip 2 reduce speranţa de viaţă cu 10 ani. Dar acest lucru nu este uşor de spus în public.

Veştile despre progresul incredibil în luptra contra HIV nu sunt răspândite deoarece unii se tem că dacă acest succes va fi proclamat public, atunci oamenii nu vor mai fi la fel de grijulii pentru a se feri de infecţie. 

De-a lungul istoriei sale scurte, HIV a fost atât medicalizat ca boală cât şi moralizat ca un stigmat. Acum, impactul social reprezintă principalul aspect asupra cărora se concentrează doctorii după diagnostic, în dauna aspectelor fizice. Cea mai mare problemă a persoanelor diagnosticate este frica de a fi ostracizaţi, nu virusul în sine. Rata depresiei în rândul celor diagnosticaţi cu HIV este de 10 ori mai mare decât în rândul publicului, lucru datorat în bună măsură stigmatului care este în continuare ataşat acestei tulburări. Dacă HIV continuă să fie considerată o boală înspăimântătoare, acest lucru se datorează atitudinii societăţii, nu virusului”, concluzionează Pemberton.

Sursa: The Spectator