Ce au aflat cercetătorii despre niște roci misterioase cu „piele de elefant”?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

O formațiune stâncoasă ridată și enigmatică din Maroc i-a determinat pe oamenii de știință să-și reconsidere locurile în care ar fi putut trăi microbii antici.

În loc de apele puțin adânci și luminate de soare, acești microbi ar fi putut prospera în adâncurile oceanului, alimentați de substanțele chimice provenite din alunecările de teren subacvatice, potrivit ScienceDaily.

Descoperirea sugerează că mediile întunecate și bogate în nutrienți au găzduit ecosisteme înfloritoare mult mai devreme decât se aștepta. De asemenea, ridică posibilitatea ca multe fosile similare să fi fost trecute cu vederea sau interpretate greșit.

În 2016, geologul Rowan Martindale făcea o drumeție pe un deal din Maroc când ceva neobișnuit i-a atras atenția. O placă de rocă sedimentară era acoperită de o textură ridată care semăna izbitor cu pielea de elefant. Modelul era atât de neașteptat încât a ieșit imediat în evidență.

„M-am uitat la riduri și m-am gândit: «Acestea nu ar trebui să se afle în roci de acest fel. Ce naiba se întâmplă?»”, a spus Martindale, profesor asociat la Școala Jackson de Geostiințe a Universității din Texas, Austin.

Texturile rocilor pot dezvălui procesele care le-au modelat de-a lungul a milioane de ani. Pentru Martindale, suprafața ridată arăta exact ca niște covorașe microbiene fosilizate. Aceste structuri se formează atunci când comunități de microbi cresc pe sedimente, lăsând în urmă modele distinctive. În acest caz, texturile păreau să păstreze un strat dens de viață microbiană care a existat cu peste 180 de milioane de ani în urmă, în timpul Jurassicului timpuriu.

Martindale a recunoscut modelul imediat. În timpul studiilor postuniversitare, ea studiase texturi similare prin intermediul fotografiilor și probelor împărtășite de un coleg de laborator care se concentra pe fosile microbiene din Triasicul timpuriu.

Exista o problemă majoră. Contextul nu se potrivea cu ceea ce se așteptau oamenii de știință.

Stratul de rocă în care s-au format ridurile își avea originea în apele adânci ale oceanului, la aproape 600 de picioare sub suprafață. Cu toate acestea, oamenii de știință au crezut mult timp că acest tip de structuri microbiene ridate se formau doar în medii de mică adâncime.

În acele medii, microbii se puteau baza pe lumina soarelui pentru energie și puteau evita animalele care altfel i-ar fi consumat, mai ales în perioadele de stres sau după extincții în masă.

În apele mai adânci, modelele similare sunt de obicei explicate într-un mod diferit. Geologii le atribuie adesea alunecărilor de teren subacvatice care împing sedimentele formând creste și caneluri. Dar Martindale nu era convinsă. Modelele pe care le-a observat purtau semnătura clară a activității microbiene.

Martindale și colegii ei propun o nouă interpretare care leagă procesele geologice de activitatea biologică. Ei sugerează că, deși a avut loc o alunecare de teren subacvatică, aceasta nu a creat direct ridurile. În schimb, a adus nutrienți pe fundul mării, permițând microbilor să crească și să formeze structurile.

Potrivit echipei, aceste microorganisme nu depindeau de lumina soarelui. În schimb, ele se bazau probabil pe substanțe chimice pentru a obține energie, un proces cunoscut sub numele de chemosinteză. Afluxul de nutrienți provenit din alunecarea de teren ar fi putut susține aceste comunități, în timp ce eliberarea compușilor toxici de sulf ar fi putut descuraja alte forme de viață marină să le deranjeze.

Ecosisteme similare există în oceanele de astăzi. Unele covorașe microbiene prosperă în medii adânci și întunecate, hrănindu-se cu energie chimică în loc de lumina soarelui. Un exemplu poate fi găsit pe cadavrele de balene care se scufundă pe fundul mării. Aceste locuri de „cădere a balenelor” creează ecosisteme temporare, dar bogate, unde microbii se colonizează rapid și înfloresc.

Martindale a explicat că această descoperire ar putea avea implicații ample. Dacă comunitățile microbiene chemosintetice ar fi mai răspândite decât se credea anterior, fosilele acestora ar putea fi, de asemenea, mai frecvente. Cu toate acestea, este posibil ca oamenii de știință să le fi trecut cu vederea, interpretând texturile rocilor ridate ca fiind formațiuni pur fizice.

O parte a provocării constă în limbajul folosit pentru a descrie aceste caracteristici. Fără o terminologie clară, poate fi dificil să se facă distincția între structurile formate de forțe fizice și cele create de organisme vii.