Boala care îi face pe unii oameni să se piardă în propria casă

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Pentru majoritatea oamenilor, orientarea în spațiu este un proces automat.Însă există persoane care se pot pierde chiar și în propria locuință sau pe străzile pe care le parcurg zilnic.Cercetătorii studiază această afecțiune rară, numită dezorientare topografică de dezvoltare,scrie The Conversation.

Dacă telefonul rămâne fără baterie în timpul unei călătorii, cei mai mulți oameni reușesc, după câteva momente de ezitare, să se orienteze folosind reperele din jur.

Pentru persoanele afectate de dezorientarea topografică de dezvoltare (Developmental Topographical Disorientation – DTD), acest lucru este însă aproape imposibil. Potrivit cercetărilor publicate de The Conversation, această afecțiune poate afecta până la una din 30 de persoane, deși multe cazuri rămân nediagnosticate deoarece sunt puse pe seama faptului că cineva este pur și simplu „slab la orientare”.

De ce unii oameni nu își pot crea o hartă mentală

O echipă de cercetători încearcă să înțeleagă mai bine o formă particulară a acestei tulburări, pe care propune să o numească „atopie”. În mod normal, creierul construiește o reprezentare mentală a mediului înconjurător, cunoscută drept hartă cognitivă. Aceasta permite oamenilor să știe unde se află diferite clădiri, cum sunt legate între ele și să găsească rute alternative atunci când drumul obișnuit este blocat. Persoanele cu atopie nu dezvoltă însă această hartă.

Ele recunosc foarte bine clădirile, magazinele sau alte repere familiare, dar nu reușesc să le integreze într-o imagine coerentă a spațiului. Un participant la cercetare a descris această experiență astfel: „Sunt mereu într-un singur loc în mintea mea și nu pot să-mi imaginez cum arată mediul din jur.”

O simplă schimbare de traseu poate provoca dezorientare totală

Din acest motiv, o abatere minoră de la traseul obișnuit poate deveni extrem de dificilă. Un drum închis, o intersecție ratată sau abordarea unei clădiri dintr-o direcție diferită sunt suficiente pentru ca persoana să nu mai știe unde se află și cum să ajungă la destinație. Specialiștii spun că problema nu este memoria. Dimpotrivă, multe persoane cu această afecțiune își amintesc foarte bine reperele vizuale, însă nu pot înțelege relațiile spațiale dintre ele.

Dependența de GPS poate agrava problema

În timp, multe persoane ajung să depindă complet de aplicațiile de navigație sau evită să călătorească singure. Unii participanți la studiu au declarat că nu ies din cartier fără un membru al familiei, deoarece riscă să se piardă chiar și în locuri aparent familiare. Cercetătorii atrag atenția că acest comportament este adesea interpretat greșit drept lipsă de atenție, anxietate sau chiar inteligență scăzută, deși nu există nicio legătură între aceste aspecte.

Creierul își poate antrena orientarea

Veștile sunt însă încurajatoare. Dezorientarea topografică de dezvoltare nu este o boală degenerativă, iar capacitatea de orientare poate fi îmbunătățită prin exercițiu. Studii anterioare au arătat că persoanele care folosesc excesiv GPS-ul dezvoltă în timp o memorie spațială mai slabă decât cele care încearcă să se orienteze singure. O cercetare desfășurată pe parcursul a trei ani a constatat că utilizarea frecventă a sistemelor de navigație este asociată cu un declin mai accentuat al abilităților de orientare.

Pornind de la aceste rezultate, cercetătorii testează în prezent un program virtual de antrenament cu durata de șase săptămâni, conceput special pentru persoanele cu atopie. Scopul este dezvoltarea orientării spațiale și reducerea dificultăților din viața de zi cu zi.

Specialiștii recomandă să nu renunțăm complet la orientarea „din memorie”

Autorii studiului spun că, deși tehnologia este extrem de utilă, merită ca din când în când să încercăm să găsim singuri drumul spre destinație. Orientarea este o abilitate care, asemenea unui mușchi, poate fi menținută și îmbunătățită prin exercițiu.

Într-o lume în care GPS-ul a devenit aproape indispensabil, cercetătorii avertizează că renunțarea completă la această capacitate naturală ar putea avea efecte pe termen lung asupra modului în care creierul procesează spațiul.