Războiul chimic ascuns: experimentele Aliaţilor pe proprii soldaţi. Zeci de mii de oameni au fost otrăviţi ”în numele salvării de vieţi” – VIDEO

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

În Primul Război Mondial, soldaţii erau expuşi pentru prima dată (la o asemenea scară) la substanţe extrem de toxice, precum iperita, numit în engleză şi mustard gas, o substanţă pe bază de sulf şi clor care persista mai multe zile, cu efecte extrem de nocive asupra pielii, ochilor şi respiraţiei. În timpul acestui război, peste un milion de soldaţi au fost expuşi şi 100.000 au murit din cauza gazelor.

Atacurile cu gaze sunt considerate de multe ori cele mai letale, sau „războiul care le încheie pe toate”. O scurtă prezentare a gazului muştar este prezentată în clipul de mai jos:

Credit: They will Kill You

În timpul şi după cel de Al Doilea Război Mondial, Statele Unite, Canada, Australia şi Marea Britanie au făcut experimente pe zeci de mii de soldaţi cu diverse substanţe toxice pentru cercetare militară. Acest subiect a fost pus în atenţia publică de istoricul Susan Smith în Toxic Exposures. Această lucrare, susţinută de peste un deceniu de cercetări, dezvăluie că americanii s-au otrăvit „în numele salvării de vieţi”. Autoarea prezintă cum promisiunea progresului cunoaşterii medicale şi promovării securităţii naţionale erau folosite ca justificare pentru ignorarea drepturilor umane.

În prima parte, Smith aduce în discuţie expunerea intenţionată a soldaţilor. Cercetătorii nu au cerut consimţământul militarilor pentru aceste experimente, ci ofiţerilor care şi-au oferit trupele. O femeie, cadet la Forţele Aeriene S.U.A., a dezvăluit că i s-a ordonat să alerge printr-un nor de compus bazat pe arsenic şi carbon, ca „parte din antrenament”.

Cercetătorii au experimentat pe 60.000 de oameni, folosind iperita. Alţi savanţi au eliberat toxine peste soldaţii canadieni pe care i-au forţat să mărşăluiască 3 km, apoi să stea ore în şir cu hainele contaminate. În urma acestui experiment, au existat persoane cu arsuri grave. Desigur, pentru ca astfel de lucruri să stea departe de opinia publică, aceşti soldaţi folosiţi pe post de cobai erau obligaţi să păstreze confidenţialitatea.

Diferenţele rasiale erau luate în considerare de către cercetători

Savanţii care au întreprins aceste experimente considerau că rasele se comportă diferit la expunerea cu substanţe toxice. Există cel puţin nouă studii care atestă încercarea de demonstrare că susceptibilitatea la iperită variază în funcţie de rasă şi pigment la trupe afro-americane, puerto-ricane şi japoneze-americane, comparativ cu persoanele caucaziene. Studiile au implicat şi personalul amerindian, precum soldaţii din Texas care au fost expuşi la iperită şi fosgen în camere închise fără să poarte mască de protecţie. Fiziologul Homer W. Arnold, de la National Defense Research Committee, împreună cu Generalul Henry Arnold au agreat ideea de a folosi substanţe chimice împotriva trupelor japoneze în Pacificul de sud –  conform lui Arnold: „gaz, foc, orice pentru a extermina întreaga rasă”.

Aşa cum Smith notează în Toxic Exposures, natura rasială a acestor cercetări a scăpat atenţiei academice, deşi există documentaţie în acest sens. În 1944, o notă în Journal of the American Medical Association a lăudat 500 de oameni, inclusiv 40 cu origini japoneze, care s-au oferit „voluntari” pentru experimentele cu iperită. Măştile de gaze erau diferite în funcţie de rasă. După război, au existat rapoarte care comparau penetrarea cu gaz letal în pielea afro-americanilor şi caucazienilor.

Oceanele au fost gropile de gunoi ale armatei

În următoarea parte, Smith prezintă experimentele făcute cu gaze toxice în oceane, unde armata a aruncat aceste substanţe în ape pe coastele din Hawaii, Alaska, Carolina de sud şi Golful Mexic. Au avut loc cel puţin 70 de incidente între anii 1918 şi 1970 – 30.000 de tone de iperită, levizită, tabun şi sarin; 400.000 de bombe, rachete şi mine cu substanţe toxice şi 500 de tone de deşeuri radioactive. Cu siguranţă, numerele vorbesc de la sine. Smith sugerează că au fost vărsate în ocean corespondentul a 50 de bombe nucleare.

Experimentele au deschis calea chimioterapiei

Cartea mai indică şi faptul că aceste experimente au dus la elaborarea tratamentului cu citostatice împotriva cancerului. Istoricul mai descrie şi un atac aerian din 1943 asupra navei de război americane John Harvey în portul Bari din Italia. Nava transporta 2.000 de bombe cu iperită, în cazul unui atac cu arme chimice din partea germanilor, echipajul neavând  cunoştinţă despre acest cargo. Când nava a fost lovită, aerul şi apa au devenit saturate cu gaz, fiind expuşi sute de marinari britanici şi americani şi aproximativ 1.000 de civili italieni. Savanţii care au tratat victimele au observat că efectele gazului au distrus celulele albe, apărând ideea că expunerile toxice pot ajuta împotriva cancerului. După război, compuşii chimici ai iperitei au fost transformaţi în agenţi terapeutici. În 1946, oncologul american Cornelius Rhoads a aplaudat aceste descoperiri ca „dividende pe timp de pace” ale războiului chimic.

Viitorul armelor chimice arată… bine

În ciuda convenţiilor care, din păcate, arată mai mult a forme fără fond. Smith îşi începe cartea cu observaţia că „războiul este important pentru istoria medicinei şi sănătatea este importantă pentru istoria războiului”. În 1997, a fost creată Convenţia pentru arme chimice şi este semnată în prezent de 192 de ţări. Totuşi, a fost încălcată de nenumărate ori. Războaiele continuă, asemenea şi cercetările chimice şi substanţele care pot deveni agenţi ai războiului bio-chimic.

Sfârşitul cărţii Toxic Exposures este mai mult decât demn de luat în considerare: atenţia publică asupra acestui fenomen este necesară acum mai mult ca niciodată.

Sursa: Nature

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

ISIS a folosit de mai multe ori arme chimice

Armele chimice, vechi de aproape 2 000 de ani

Cele mai temute 10 arme bacteriologice

Care este cea mai puternică otravă?