Foametea sub ocupaţia nazistă a dus la găsirea remediului pentru o boală letală. Povestea doctorului-erou olandez care a fost aproape de câştigarea Premiului Nobel

Doctorii ştiau de celiachie de ani buni, dar nu s-a putut preciza cauza exactă, cu atât mai puţin un tratament, scrie Atlas Obscura.

Boala a fost prima dată descrisă chiar din secolul I, când Aretaeus din Cappadocia a observat simptomele de slăbire, malnutriţie şi diaree, pe care a numit-o koiliakos.

• O movilă funerară, veche de 2.800 de ani din Siberia, amintește în mod straniu de mormintele…
• Armata Română, lovită de epidemia de holeră în campania din Bulgaria: „Mureau oamenii ca muștele”

Astăzi, celiachia este cunoscută ca o tulburare genetică a sistemului imunitar. Cei afectaţi au o reacţie severă la gluten, o proteină găsită în cereale precum grâul. Este dificil de diagnosticat, dar când se află, tratamentul este simplu: o dietă fără gluten.

Totuşi, la începutul medicinei moderne, celiachia a rămas un mister, spre frustrarea doctorilor. De asemenea, aceasta avea un efect mai puternic asupra copiilor. Deseori, boala era echivalentul unei condamnări la moarte. Prin inflamarea intestinului subţire şi cauzarea malnutriţiei, boala putea opri creşterea fizică şi dezvoltarea mintală. Copiii cu un stadiu avansat al bolii aveau simptome îngrozitoare: iritaţii, muşchi atrofiaţi şi zona abdominală umflată, precum victimele foametei.

Atunci când Dicke a devenit doctor, alţii încercau să găsească un remediu. Aceştia au eliminat posibilitatea existenţei unei bacterii. Au mai observat că boala afecta în special copiii cu familii înstărite.

Un lucru părea să funcţioneze: dieta cu banane. Sydney Haas, un doctor american, a început să promoveze bananele ca remediu în 1924, cauza bolii, conform acestuia, fiind carbohidraţii complecşi. Tratamentul a fost susţinut mai ales de companiile producătoare de banane, iar deşi a salvat multe vieţi, remediul nu era unul permanent. Adulţii care aveau boala au reintrodus grâul şi alte cerealele în dietă, ceea ce reducea efectele.

Dicke a suspectat că grâul este principala cauză. În 1936, a devenit directorul Spitalului pentru Copii Juliana, la vârsta de doar 31 de ani. Astfel, a început să studieze boala la un copil. La spital, băiatul consuma o dietă lipsită de grâu, dar când ajungea acasă, părinţii acestuia îi reintroduceau grâul în dietă. Observând tiparele de dezvoltare ale copilului, acestea corespundeau cu perioadele petrecute acasă şi la spital.

Războiul a fost contextul optim pentru aflarea cauzei bolii celiace

Din păcate, în 1940, Olanda a intrat sub ocupaţie germană. Doctorul era de acord cu dieta cu banane a lui Haas, dar exista o problemă. Olanda ocupată nu avea acest aliment, iar întreaga ţară avea mâncarea raţionalizată. Astfel, a propus următoarea alternativă: fără pâine, doar biscuitele ocazional sau terciul dulce fără grâu.

Aşa cum îl descrie fiul său, Karel A. Dicke, hematolog şi oncolog care acum trăieşte în Texas, Dicke era un om ambiţios care a luptat împotriva ocupaţiei, iar soţia acestuia, mama lui Karel, s-a alăturat rezistenţei, trimiţând informaţii aliaţilor despre localizarea câmpurilor minate din Olanda. Atunci când Karel era copil, tatăl său a fost arestat pentru că a ascuns piloţi aliaţi în subsolul spitalului. Nu a fost împuşcat doar pentru că oraşul avea nevoie de doctori, în special pediatri.

1944, a însemnat începutul sfârşitului pentru germani. Aliaţii au debarcat în Normandia, iar olandezii au făcut grevă, oprind transportul feroviar, ceea ce ar fi îngreunat liniile de aprovizionare germane. Ca răspuns, Germania a oprit aprovizionarea Olandei, ceea ce a dus la foamete în mare parte din teritoriul ţării.

Astfel, olandezii au apelat la bulbii de lalea, care aveau o valoare nutriţională săracă şi conţin glicozidă, o substanţă care poate fi otrăvitoare.

Totuşi, spre surpriza lui Dicke, s-a întâmplat ceva remarcabil. Pentru copii cu boala celiacă, lipsa hranei era mai puţin severă decât efectele toxice ale produselor din grâu. Atunci când făceau rost de pâine normală, cu grâu, copiii se îmbolnăveau din nou. Astfel, rata mortalităţii a copiilor bolnavi a scăzut în timpul foametei de la 35% la aproape zero.

Tratamentul lui Dicke a devenit normă

Pe 29 aprilie 1945, forţele aliate au început să arunce provizii. Eliberarea Olandei, condusă de forţele canadiene, s-a finalizat pe 5 mai. „Nu ploua cu bombe, ci cu pâine”, îşi aduce aminte Karel.

După război, în 1950, Dicke şi-a publicat descoperirile că grâul agrava simptomele celiachiei. Mai mult decât atât, a demontat teoria conform căreia carbohidraţii complecşi erau cauza bolii. Cu ajutorul altor colegi, a aflat că glutenul era cauza ultimă a apariţiei celiachiei.

În scurt timp, dieta fără gluten a devenit tratamentul standard pentru combaterea celiachiei atât în Europa, cât şi în Australia. Adoptarea tratamentului a fost mai lentă în Statele Unite, pentru că dieta cu banane a rămas norma din cauza influenţei lui Haas.

Acasă, în Olanda, Societatea de Gastroenterologie a creat un premiu numit Medalia Dicke, care a fost acordată prima dată lui (bineînţeles) Dicke. De asemenea, a fost aproape de Premiul Nobel pentru Medicină. Comitetul a luat în discuţie acordarea premiului în 1962. Din păcate, la o săptămână după, Dicke a murit la vârsta de 57 de ani, iar premiile Nobel nu se acordă post-mortem.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Boala Celiacă. Simptomele care arată că ai putea avea o afecţiune mai gravă decât o simplă durere de stomac

O viaţă fără pâine: intoleranţa la gluten

Un virus aparent inofensiv ar putea provoca o boală gravă

Acţiuni STRANII din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial- Galerie Foto