Ultimii ani din viața lui Mihail Kogălniceanu: „Contrastul dintre vioiciunea duhului și prăbușirea trupului era jenant”

Au rămas puține mărturii despre ultimii ani de viațaă ai lui Mihail Kogălniceanu. Ce a făcut și cum a trăit marele om politic după ce s-a retras de pe scena politică?

Mihail Kogălniceanu (1817-1891) s-a retras din activitatea politică și diplomatică la mijlocul anilor `80 ai secolului al XIX-lea. A continuat însă să aibă o carieră academică prodigioasă, era membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române încă din 1868.

• Primul mare asasinat din istoria Americii: preşedintele Abraham Lincoln, omorât de un actor
• De ce europenii au încetat să construiască morminte megalitice acum 5.000 de ani?

Între 1887 și 1889, a fost președintele Academiei și s-a ocupat cu cercetarea și publicarea unor documente istorice.

„Îl am pe conul Mihalache în fața ochilor și fiecare amănunt din jurul lui mi se desenează ca şi cum l-aș fi văzut ieri”

Unul dintre cei care l-au cunoscut pe Mihail Kogălniceanu la amurgul vârstei a fost Constantin Argetoianu.

„Din toate locurile pe unde am călcat (la sfârșitul secolului al XIX-lea, n.r.), o singură figură și o singură casă mi-au rămas vii și intacte în minte: figura lui Mihalache (Mihail, n.r.) Kogălniceanu și casa lui.

După o jumătate de veac şi mai bine îl am pe conul Mihalache în fața ochilor și fiecare amănunt din jurul lui mi se desenează ca şi cum l-aș fi văzut ieri. Unchiu-meu Grigore Argetoianu, cu care se asemăna în viciuri, era foarte prieten cu dânsul, mergea să-l vadă de 3-4 ori pe săptămâna şi deseori mă lua cu el `ca să-mi aduc aminte mai târziu`, căci avea o adevărată evlavie pentru sfetnicul lui Cuza Vodă”, își aducea aminte Constantin Argetoianu.

Kogălniceanu locuia într-o o casă secundă, cu puține camere, ce era ascunsă de frunzișul unei mari grădini neîngrijită.

„Fără trepte, intrai de-a dreptul într-o anticameră, un `antreu`, cum se zicea în limba bucureșteană, mobilat cu câteva jețuri de `pluche` roșu, șchioape, și cu o masă `Louis XV` în mijloc, pe care zăceau ziare, plicuri deschise şi nedeschise, şi deseori cești murdare cu urme de cafea neagră.

De la ușă, te lua mirosul de sobă stinsă sau de ienupere, alternativ, după zile. Lipsa unei mâini de femeie se făcea simțită de la primii pași. Spre dreapta, un salon destul de mare servea lui conu’ Mihalache de `birou`. Bătrânul, buhăit, aproape impotent, își aștepta musafirii într-un fotel de piele, plin de pete”, scria Argetoianu.

Kogălniceanu, supărat pe Brătianu și pe țară

În acea perioadă, lui Mihail Kogălniceanu îi plăcea să fie înconjurat de cunoscuți. Mai toată ziua era vizitat de prieteni și se plângea că era uitat de Ion C. Brătianu și de țară.

„În aceste vizite matinale mergeam la dânsul între 11 și 12 – n-am găsit pe Kogălniceanu niciodată singur; erau întotdeauna în jurul lui câțiva prieteni sau paraziți.

Conu’ Mihalache perora întruna. Nu se întrerupea decât ca să strângă o mână sau să dea o bună-zi cordială, câci îi plăcea să vadă lume, `să se știe încă căutat`. Toată viața i se concentrase în ochi și în vorbă. Privirile lui erau tăioase ca cuțitul şi cuvintele îi zburau dintre buze cu o vervă juvenilă.

Contrastul dintre vioiciunea duhului și prăbușirea trupului era jenant și, ascultându-l, am avut de fiecare dată impresiunea că aud un glas de dincolo de mormânt. În acea vreme era furios împotriva lui Brătianu (Ion C., n.r.), îi analiza păcatele, povestea toate încurcăturile din care-l scosese și se văita de ingratitudinea lui, şi a țării, care nu-i răsplătise serviciile după merite și-l lăsa să se prăpădească în sărăcie.

Am aflat mai târziu că se supărase împotriva lui Brătianu fiindcă acesta refuzase să-i cumpere încă o dată colecția de tablouri. I-o cumpărase deja de două ori, şi o plătise de fiecare dată, fără să ridice însă marfa, fiindcă n-avea ce face cu ea. Kogălniceanu voise să o vândă a treia oară, şi Vizirul (Brătianu, n.r.) spusese: destul”, consemna Argetoianu

„Mihail Kogălniceanu a avut trei patimi: țara lui, femeile altora şi obiectele de artă”

Ultimii ani de viață ai lui Mihail Kogălniceanu au stat sub spectrul bolilor, ai sărăciei și regretelor. Neglijat de copiii săi, Kogălniceanu s-a luptat singur cu tot felul de greutăți și regrete. Abia după trecerea în eternitate, a primit popularitatea pe care o merita.

„Fusesem crescut în admirația dezrobitorului țăranilor şi a marelui diplomat care ținuse piept lui Gorceakov şi lui Bismarck, îl ridicasem deja în imaginația mea de copil pe piedestalul nemuririi, şi nu mă puteam împăca cu înfățișarea boierului amărât ce gâfâia într-un fotel de piele pătată, copleșit de edemuri şi de griji.

Neglijat de copii, uitat de mulți, sărăcit, Mihail Kogălniceanu şi-a trăit ultimii ani şi a murit în luptă cu greutăți de tot soiul. (…) Mihail Kogălniceanu a avut trei patimi în viața sa: țara lui, femeile altora şi obiectele de artă. Când l-am cunoscut eu, îl cam părăsiseră toate şi nu-i mai rămăsese decât regretul `de a nu fi fost ceea ce ar fi vrut să fie`. Numai după moartea lui, după ce s-au uitat `mărunțișurile`, i-a venit popularitatea pe care o meritase, și după care a alergat în zadar toată viața”, mai preciza Constantin Argetoianu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Constantin Argetoianu, despre Pacea de la București din 1913: „Ne jucasem de-a războiul dincolo de Dunăre, la Bucureşti ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”

Sfaturile lui Titu Maiorescu pentru tânărul politician Constantin Argetoianu

Strategia machiavelică a lui Ionel Brătianu: „I-a dus de nas pe toți”

Cum obținea guvernul român informații în Primul Război Mondial