Constantin Argetoianu, despre Pacea de la București din 1913: „Ne jucasem de-a războiul dincolo de Dunăre, la Bucureşti ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”

La 10 august 1913 a fost semnat Tratatul de Pace de la București care punea capăt celui de Al Doilea Război Balcanic. A fost cel mai important succes pe care România l-a obținut de la câștigarea independenței și până la Pacea de la Paris care pus capăt Primului Război Mondial. România devenea în 1913 o forță regională.

Tratatul de Pace semnat la București între Bulgaria, pe de o parte, și România, Serbia, Muntenegru și Grecia, pe de altă parte, trasa noi granițe în regiune.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

Prin tratat, Bulgaria ceda României porțiunea Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), de la vest de Tutrakan (Turtucaia) până la malul vestic al Mării Negre, la sud de Kranevo (Ecrene).

Cadrilaterul avea o suprafață de aproximativ 6.960 km², o populație de circa 286.000 de locuitori și includea fortăreața Silistra și orașele Turtucaia (port la Dunăre) și Balcic (port la Marea Neagră).

„Ne jucasem de-a războiul dincolo de Dunăre, la Bucureşti ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”

Și contemporanii acelor evenimente au apreciat corect dimensiune Păcii încheiate la Bucureşti și faptul că România se înfățișa Europei drept arbitru și o forță între popoarele balcanice. Dar singurul politician care s-a ridicat cu adevărat la înălțimea momentului a fost șeful guvernului român, Titu Maiorescu.

„Pacea de la Bucureşti, încununând opera norocului care ne dusese de mână un an de zile, a reprezentat momentul culminant al politicii noastre înainte de Marele Război (Primul Război Mondial, n.r).

Pe scara națiunilor, poporul român a suit deodată zeci de trepte, înfățișându-se Europei – mai ales Europei – ca arbitrul popoarelor balcanice. E păcat că procedura n-a fost mai sinceră şi mai simplă, dar se vede că Bucureștii sunt prea aproape de Bizanț. Fantoșele care țineau primele noastre roluri, în afară de Maiorescu, singurul la înălțime, s-au dedat la toate excesele.

Ne jucasem de-a războiul dincolo de Dunăre, la Bucureşti ne-am jucat de-a Congresul de la Viena. Numai că duhoarea cepei și mirosul de mastică şi de țuică înlocuiseră parfumul Johannisbergului. În lipsa lui Talleyrand, principe autentic, superficialul şi sclivisitul Marghiloman, tip al parvenitului `tenait les dés de la conservation`, cum zice francezul, iar Take Ionescu, `Fouché modern`, opera în fondurile secrete pentru procopsirea partizanilor.

Generalul Coandă, om pașnic și de o desciperantă banalitate și colonelul Christescu, fiu de țăran ajuns la mărimi numai prin munca lui, dar otrăvit de sifilis, s-au înfățișat ca niște obscuri premergători ai spurcatei bresle a experților, pacostea vremurilor noi, și au tăiat fire de păr în patru pentru stabilirea unei granițe care după multă tocmeală a ieşit proastă. Trebuiesc citite și recitite `Notițele` lui Marghiloman din iulie 1913 pentru a se vedea cum se pot înjosi clipele cele mai solemne”, scria Constantin Argetoianu.

„Pacea de la Bucureşti din 1913 a fost un mare succes pentru România”

Din păcate, scena politică de la București era în continuare frământată de tot felul de jocuri politicianiste. De această dată, liderii conservatorii se sfâșiau între ei pentru preluarea conducerii partidului, sub ochii lui Titu Maiorescu, care hotărâse să se retragă din viața politică. Alexandru Marghiloman și Take Ionescu se luptau pentru preluarea șefiei Partidului Conservator, după ce Petre P. Carp se retrăsese, iar Maiorescu urma să facă același pas.

„Oricum, Pacea de la Bucureşti din 1913 a fost un mare succes pentru România şi ar fi trebuit să fie şi un mare succes pentru guvernul Maiorescu şi să-l întărească. Guvernul Maiorescu avea însă moartea în leagăn, și antagonismul dintre Marghiloman și Take Ionescu, sau mai larg vorbind, dintre conservatori şi takişti, pe de o parte – antipatia dintre Nicu Filipescu şi Marghiloman, în însuși lagărul conservator, nu puteau duce decât la desfacerea unui minister pe care nici măcar voința încordată a șefului său nu-l mai susținea”, menționa Argetoianu.

„Maiorescu prefera să părăsească puterea în lumină de apoteoză și scârbit de tot ce văzuse în preajma lui”

Afectat de moartea soției și „scârbit” de luptele politice ce se se desfășurau în jurul său, Titu Maiorescu a preferat să se retragă din politică. Pe de altă parte, privind retrospectiv, și Argetoianu a regretat modul în care s-a implicat în politică.

„Maiorescu prefera să părăsească puterea în lumină de apoteoză și scârbit de tot ce văzuse în preajma lui; nu era deloc dispus să se amestece în luptele şi în intrigile pe care le prevedea în partid în jurul șefiei rămase vacante prin demisia lui Petre Carp.

Dacă aș fi cunoscut atunci toate câte le-am aflat în urmă, poate că aș fi renunțat de la început, cu tot imboldu unei datorii de îndeplinit, să mai fac politică, sau poate că m-aș fi angajat în ea într-alt fel. Dar departe de baltă, nu auzeam răcănitul broaștelor, – și plin de iluzii am plecat să-mi întăresc puterile pentru lupta la care mă simțeam chemat”, nota plin de tristețe Constantin Argetoianu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Sfaturile lui Titu Maiorescu pentru tânărul politician Constantin Argetoianu

România în Al Doilea Război Balcanic. „Am avut norocul să dăm peste bulgari istoviți, altfel înregistram Turtucaia deja în 1913”

Holera, „mirosul morții” și Nicolae Iorga

Cum era să moară liderul conservatorilor români într-un duel cu pistoale