Aurul şi uimitoarele lui însuşiri

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

La început, a fost pesemne preţuit pentru că putea fi prelucrat uşor: pornind de la bucăţile de aur nativ (găsite ca atare), se putea ajunge destul de repede la podoabe: aurul poate fi prelucrat cu uşurinţă, chiar la rece, chiar cu ajutorul unor unelte primitive. Această proprietate, numită maleabilitate, a făcut posibilă obţinerea celor mai frumoase bijuterii, dar şi a celor mai somptuoase decoruri aurite.

Aurul este chiar cel mai maleabil şi ductil dintre metale. Datorită acestei extraordinare maleabilităţi (capacitatea de a suporta forţe de compresie mari, ceea ce se manifestă prin posibilitatea de a fi întins în foi, fără a se rupe), aurul poate fi bătut în foiţe de o fineţe incredibilă: dintr-un singur gram se poate obţine o folie subţire, translucidă, cu suprafaţa de 1 metru pătrat!

Ductilitatea se traduce prin posibilitatea de a fi tras în fire – cu cât firele ce pot fi obţinute sunt mai subţiri, cu atât metalul este mai ductil. Delicatele podoabe din sârmă de aur, uneori adevărate dantele din fir de aur, pot fi lucrate tocmai datorită ductilităţii metalului.

Ce alte însuşiri interesante mai are aurul? De pildă, este un bun conducător de electricitate şi de căldură; în acelaşi timp, reflectă puternic radiaţia infraroşie. Datorită acestor proprietăţi, îşi găseşte multe întrebuinţări în industrie, în fel de fel de domenii, de la fabricarea aparaturii electronice până la confecţionarea unor componente ale costumelor spaţiale. (O să dedicăm un articol anume utilizărilor aurului în domeniul tehnologiei – sunt multe şi, cu siguranţă, surprinzătoare pentru cei care s-au obişnuit să vadă în aur, în primul rând, materia primă pentru fabricarea de monede şi a bijuterii.)

Aurul formează cu uşurinţă aliaje cu alte metale, o proprietate de care omul a profitat de mult: aliaje de aur se cunosc de milenii.

Astăzi, această natură „prietenoasă” a aurului, care îl face să se alieze cu uşurinţă cu diferite metale, este din plin utilizată în bijuterie. Aurul pur, aşa-numitul aur de 24 de carate, este moale şi, prin urmare, prea puţin rezistent la deformare. De aceea, în practică, pentru confecţionarea bijuteriilor se folosesc de fapt aliaje ale aurului cu diverse alte metale, ceea ce permite atât îmbunătăţirea calităţilor mecanice şi a durabilităţii, cât şi obţinerea unor nuanţe diferite de galbenul obişnuit al aurului.

• Alierea cu nichel sau paladiu dă naştere aşa-numitului aur alb, în vreme ce alierea cu cupru dă aliajului o nuanţă roşcată – aur roşu sau aur roz, în funcţie de cantitatea de cupru. Adăugarea unor cantităţi mici de zinc dă aliajului o nuanţă galben închis sau galben-roşiatic.
• Adăugarea de cadmiu în cantitate mică permite obţinererea unor nuanţe verzui (dar e rar folosită deoarece cadmiul e un metal toxic).
• Există şi aur violet, obţinut prin combinarea aurului cu aluminiul în anumite condiţii, precum şi aur albastru, rezultat prin combinarea aurului cu indiu sau galiu. (Tehnic vorbind, aceste combinaţii nu sunt aliaje adevărate, ci aşa-numiţi compuşi intermetalici, cu o structură internă diferită de a aliajelor, ceea ce le face mai puţin maleabile, mai casante, dar dure.)
• Şi, în fine, a fost obţinut şi aur negru, astfel numit de către firmele de bijuterii care îl folosesc; culoarea nu e obţinută prin alierea aurului cu alt metal, ci prin tratamente de suprafaţă ale pieselor din aur, diferite procedee electrochimice care au ca rezultat formarea unui strat de metal strălucitor, dar de culoare întunecată, pe suprafaţa respectivei bijuterii.

O calitate deosebită a aurului, care l-a făcut foarte preţuit, este marea sa rezistenţă la factorii de mediu, capacitatea de a-şi păstra tăria şi strălucirea chiar în contact cu substanţe care distrug sau deteriorează alte metale. Aerul, apa şi numeroşi compuşi corozivi nu au niciun efect asupra aurului. Iar acest lucru e posibil datorită reactivităţii sale chimice foarte scăzute. Deşi nu este inert (complet non-reactiv), există foarte puţine substanţe care îl pot oxida sau care îl dizolvă.

Una dintre aceste substanţe, cunoscute din Evul Mediu, este apa regală (aqua regia), un amestec, extrem de coroziv, de acid azotic şi acid clorhidric. (În denumirea de „apă regală”, recunoaştem tiparele gândirii alchimiştilor medievali: era nevoie de o apă regală pentru a veni de hac „regelui metalelor” – aurul). Interesant e faptul că niciunul dintre cei doi acizi nu poate dizolva, de unul singur, aurul; doar combinaţia dintre ei o poate face, deoarece, în amestec, fiecare acid îndeplineşte un anumit rol şi tocmai acestă „conlucrare” face posibilă dizolvarea metalului. (Acidul azotic poate, în schimb, de unul singur, să dizolve argintul şi metalele comune, o proprietate utilizată pentru a distinge aurul de alte metale, prin aşa-numitul test cu acid.)

O altă substanţă în care aurul se dizolvă este mercurul, rezultatul fiind un aliaj numit amalgam de aur. Acestă proprietate a stat, veacuri la rând, la baza unei metode de extragere a aurului din minereuri – metoda amalgamării.

Şi, în fine, aurul mai poate fi dizolvat în soluţii alcaline de cianuri – iarăşi un fenomen ce stă la baza unei metode de extracţie, metoda cianurării, folosită azi pe scară largă în industria extractivă a aurului.

Şi, întrucât metodele de extracţie reprezintă un capitol important din povestea aurului, le vom dedica, în zilele următoare, două articole speciale.