Prima pagină Natura

Necunoscuta lume a ciocănitorilor

Nicu Pârlog 11.26.2013 | ● Vizualizări: 14259
Ciocănitoare pestriţă mare     Sursa foto> Shutterstock + zoom
Galerie foto (7)

Cu toţii le cunoaştem, sau cel puţin credem că le cunoaştem. Sunt printre primele păsări sălbatice cu care luăm contact încă din anii copilăriei. Ne sunt dragi şi ne amuză cu obiceiurile lor de viaţă care aduc activitate şi un dram de veselie în pădure chiar şi în zilele încremenite ale iernii. Învăţăm de mici că ar fi un fel de „doctori ai pădurii” fără şi ştim foarte precis ce înseamnă asta. Apariţia lor, acompaniată de nelipsitul ciocănit atât de caracteristic, ne încântă de fiecare dată. Dincolo de înfăţişarea lor, cumva veselă pentru noi, oamenii, ciocănitorile rămân un grup de păsări pe cât de interesante pe atât de îndrăgite, cu multe aspecte neaşteptate în mitologia multor popoare.

Cine sunt? Şi câte sunt?
 
 
Neamul ciocănitorilor este unul vechi şi răspândit pe aproape toată suprafaţa planetei cu excepţia Australiei, Noii Guinee, Noii Zeelande, Madagascarului şi Antarcticii. Cele aproximativ 200 specii de ciocănitori din lume trăiesc după cum ne-am aşteptat în păduri sau habitate cu copaci, cu toate că unele specii s-au adaptat traiului în zone lipsite de arbori precum deşerturile şi stâncăriile.
 
Cea mai mică ciocănitoare din lume este aşa numit-a ciocănitoare cu pieptul vărgat (Picumnus aurifrons) din America de Sud, iar cea mai mare este (sau a fost) ciocănitoarea imperială (Campephilus imperialis) din Mexic, asupra căreia ornitologii au încă dezbateri cu privire la extincţia sa completă.
 
Majoritatea speciilor au un penaj în culorile alb, negru brun, verde şi roşu, dispuse în diferite desene tipice fiecărei specii sau varietăţi din interiorul aceleiaşi specii. Cu toate că penajul masculilor şi femelelor este unul similar, masculii din cadrul multor specii de ciocănitori, prezintă pete sau marcaje roşii-galbene pe capete, mai întinse decât în cadrul femelelor. Mai toate ciocănitorile prezintă acelaşi fel de deplasare în arbori căţărându-se  în salturi de-a lungul şi de-a latul trunchiurilor de copaci.
 
Ciocănitoarea neagră    Sursa foto: Shutterstock
 
Aripile li s-au redus în lungime, ca o adaptare la zborul dificil printre trunchiuri şi crengi. De fapt, ciocănitorile nu se încadrează deloc între cele mai bune zburătoare ale Clasei Aves
 
Dar, spre deosebire de alte grupuri şi familii de păsări, modul specific de procurare a hranei a dus la o adaptare caracteristică a organismului ciocănitorilor. După cum le-o spune atât de explicit însăşi numele lor, ciocănitorile îşi obţin hrana prin ciocănirea, de fapt cioplirea şi scobirea scoarţei şi trunchiului arborilor, mai ales a celor atinşi de putregai, pentru a extrage şi a se hrăni cu larvele de insecte şi cu insectele adulte care trăiesc acolo.
 
Căci ciocănitorile sunt nişte păsări care se hrănesc aproape exclusiv cu insecte, restul dietei lor fiind compus din artropode, nuci şi fructe. Ciocănitorile, în special cele din zonele temperate-reci, îşi pot modifica parţial dieta, de la sezonul cald la cel rece, când pentru a-şi asigura necesarul caloric, se văd obligate să-şi suplimenteze hrana cu fructe, boabe şi seminţe. Datorită acestei adaptabilităţi, ciocănitorile nu sunt obligate să migreze odată cu venirea iernii.
 
Ciocănitoare cu spatele alb    Su7rsa foto> Shutterstock
 
Evident, după cum aminteam, nici aripile lor, proporţional mai scurte decât ale altor păsări, nu le permit zboruri lungi şi susţinute. Prin acest exemplu al adaptării dietei, ciocănitorile au confirmat  argumentele ornitologilor care afirmă că principala cauză a migraţiei de toamnă la majoritatea păsărilor, o constituie lipsa hranei pe timpul iernii.
 
Cioc, limbă, gheare şi coadă de ciocănitoare
 
Pentru a se adapta extragerii insectelor şi larvelor din copaci, întreg organismul ciocănitorilor s-a adaptat la acest mod de viaţă. Bunăoară, comparativ cu păsări care au talii similare, trupul ciocănitorilor este mai puternic şi mai musculos. Îndeosebi muşchii gâtului sunt deosebit de masivi. Capul a crescut în dimensiuni pentru a susţine un cioc mare şi puternic.
 
În afara musculaturii dezboltate a gâtului, capul ciocănitorii mai este susţinut de nişte tendoane adaptate, cu rol în preluarea şocurilor şi amortizarea loviturilor puternice în trunchiuri. Ciocul care creşte continuu pentru a compensa uzura la care este supus zilnic, a devenit o adevărată daltă săpătoare în lemn. Nările sunt protejate de peri lungi, sârmoşi, care sunt în realitate nimic altceva decât o serie de pene modificate.
 
Ciocănitoare pestriţă de grădină    Sursa foto> Shutterstock
 
Adaptări specifice se observă şi la picioare, care sunt scrte şi puternice, cu degete alungite şi gheare mult curbate, ascuţite ca acele. Astfel ciocănitorile au nişte picioare precum două mecanisme capabile nu doar să susţină întregul corp în poziţie verticală, dar mai ales să-i dea stabilitatea necesară în timpul ciocănitului. Poziţia zigodactilă a degetelor (două orientate în faţă şi două în spate), beneficiază de mobilitatea care permite rotirea degetului extern şi completează perfect actul susţinerii corpului, alături de deplasarea prin salturi în jurul trunchiului.
 
Coada ciocănitorii este şi ea perfect adaptată. Nu mai are rol principal de cârmă în timpul zborului, ca la celelalte păsări, ci a devenit un al doilea punct de sprijin al corpului, după picioare. Penele cozii sunt scurte, dure şi ascuţite, iar năpârilrea se realizează în asemenea fel, încât pasărea are funcţia cozii neafectată de acest proces.
 
Probabil cea mai impresionantă adaptare a ciocănitorilor constă în modificarea limbii acestora. Extragerea larvelor şi insectelor in galeriile strâmte, săpate în trunchiuri a dus la modificări ale acestui organ. Limba ciocănitorii nu este lată ca la restul păsărilor, ci cilindrică, vermiformă chiar, lungă, puternică şi subţire. De fapt, la unele specii de ciocănitori, lungimea limbii o depăşeşte de câteva ori pe cea a ciocului.
 
Cioc[nitoare verde sau ghionoaie verde    Sursa foto: Shutterstock
 
Vârful limbii de ciocănitoare este prevăzut cu o serie de formaţiuni cornoase, acoperite cu salivă cleioasă, pentru a putea extrage cât mai uşor larvele din galerii. Marginile limbii sunt sensibile pentru a detecta ascunzişul larvelor şi pupelor (nimfelor). Fiind dotate cu un cioc atât de puternic încât poate scobi lemnul, ciocănitorile sunt singurele păsări din lume care îşi construiesc cuiburile prin săparea lor în trunchiurile copacilor.
 
Astfel, spre deosebire de păsările care cuibăresc în scorburi naturale şi depind astfel de condiţiile de mediu (spre exemplu într-o pădure relativ tânără arborii scorburoşi sunt extrem de rari), ciocănitorile îşi pot face singure condiţii propice cuibăritului, acesta fiind o altă adaptare la mediu care le-a permis să se răspândească atât de mult.
 
Ciocănitorile şi Ghionoaia
 
Este evident că nişte păsări atât de impresionante precum ciocănitorile, au marcat puternic mitologia şi culturile oamenilor de pretutindeni. Bunăoară pentru triburile de amerindieni din America de Nord, ciocănitorile au un rol important în ritualurile şamanice tipice, deoarece se crede despre ele că ar avea puterea tainică de a îndepărta furtunile periculoase şi trăznetele. Motiv pentru care penele de ciocănitore sunt nelipsite în ritualurile care au ca scop îmbunarea forţelor naturii.
 
Într-o legendă a indieniilor Pawnee din preerii, ciocănitoare se luptă cu curca pentru titlul de protector al speciei sale. Când curca se laudă cu prolificitatea ei pe motiv că nicio pasăre nu face atâtea ouă, ciocănitoare câştigă întrecerea pe motivul siguranţei care primează întotdeauna.
 
Dau mai puţine ouă decât tine, dar cuibul meu este sus în copaci, iar din el ies păsări care vor muri toate de bătrâneţe”, i-a replicat ciocănitoarea cea dibace şi prevăzătoare.
 
Pentru vechii greci şi romani, apariţia ciocănitorii sau auzul bătăilor sale caracteristice, seconstituia într-un semn de bun augur pentru vânătorii porniţi prin păduri. În mitologia greacă, această pasăre simboliza metamorfoza regelui Picus, faimos pentru calităţile sale de prezicător. Tot ea era pasărea sacră a lui Ares, zeul războiului. Ciocănitoare era pasărea care-i călăuzea pe călătorii rătăciţi, iar în mitologia romană, ciocănitorile zburau spre peştera lui Romulus şi Remus pentru a-i hrăni în timpul în care aceştia erau mici. În mai toate culturile, ciocănitoarea era nu doar un simbol al protecţiei şi siguranţei, ci şi al renaşterii naturii. 
 
În mitologia românească veche, descoperim o fiinţă fabuloasă numită Ghionoaie sau Gheonoaie. Acestă fiinţă deseori malefică era imaginată ca o pasăre de proporţii uriaşe, stăpână pe Lumea Morţilor. Ea împarte de fapt acelaşi nume cu două specii de ciocănitori prezente şi azi în avifauna României, anume ghionoaia sură sau ciocănitoarea verzuie (Picus canus) şi ghionoaia verde sau ciocănitoarea verde (Picus viridis).
 
Ghionoaie verde sau ciocănitare verde    Sursa foto> Shutterstock
 
Ghionoaia mitologică  este prezentă în basmele noastre unde este sora Scorpiei. Despre Ghionoaie se spune că  odinioară fusese o femeie într-atât de rea, încât a fost blestemată de proprii părinţi. A devenit aşadar atât de rea încât nimeni nu calcă pe moşia ei fără să fie ucis, după cum ne spune basmul iniţiatic „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. În poveştile noastre, Ghionoaia are rolul nefast al unei entităţi feminine demonice, cu mult dincolo de limitele acceptabile ale umanului.
 
În valoroasa la lucrare –Mitologie Românească, etnologul Marcel Olinescu ne spune că „Poporul românesc a născocit pentru fetele încrezute, neascultătoare, fudule şi răutăcioase, o pedeapsă grozavă care le-ar veni din blestemul părinţilor ori din supărarea unei zâne sau iele. Aceste fete sunt prefăcute pe veci în zgripţuroaice, gheonoaie sau scorpii, îngrozitoare la vedere şi atât de urâte, pe cât le e răutatea de mare”.
 
Conform folclorului nostru, Gheonoaia este o pasăre care a alunecat, nu se ştie cum, înspre un simbolism eminamente malefic. Despre fetele transformate în ghionoaie, se credea că nu se pot mărita decât cu Dracul, cu care au şi copii, evident la fel de urâţi şi răi.
 
Evident, cele două ghionoi din avifauna noastră, nu stunt altceva decât două specii de ciocănitori, foarte frumoase şi la locul lor, care trăiesc conform rostului lor şi sunt o încântare pentru ochii oricărui om care le surprinde obiceiurile de viaţă şi comportamentul atât de caracteristic.
 
În avifauna României întâlnim zece specii de ciocănitori, incluzând-o aici pe neobişnuita capîntortură, sau capîntors (Jynx torquilla), o specie cu înfăţişare şi comportament cumva atipic ciocănitorilor.
 
Mascul de ciocănitoare neagră cu puii la cuib. Ciocănitoarea neagră este cea mai amre specie de ciocănitori din România şi din Europa. Trîieţte în pădurile mari de munte, dar şi în Munţii Măcinului şi Delta Dunării.    
 
Ciocănitorile ocupă toate biotopurile din ţară, de la Delta Dunării şi păduri de câmpie, la pădurile înalte din Carpaţi. Câteva specii s-au adaptat de minune chiar şi al viaţa din marile oraşe, unde le putem întâlni nu numai în parcuri şi grădini, dar şi în micile zone  cu copaci din jurul blocurilor. Au ca duşmani naturali în special jderii şi veveriţele care le fură uneori ouăle şi puii, alături de uliul porumbar, uliul păsărar şi câteva specii de răpitoare de noapte.
 
Sunt păsări care trebuiesc ocrotite căci în afara faptului că ele curăţă copacii de insecte parazite, dar ciocănitorile ajută indirect multe specii de păsări cântătoare prin cuiburile pe care le scobesc şi le abandonează anual pentru a construi altele noi. Astfel, în cuiburile de ciocănitori din pădurile tinere, cuibăresc multe specii de păsărele care altfel nu ar avea locuri cât mai sigure pentru pontă şi pui.

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI