Prima pagină Natura

Animale nou apărute în România

Nicu Parlog | 02.03.2011 | ● Vizualizări: 58685
Animale nou apărute în România     animale, + zoom
Galerie foto (21)

În ultima suta de ani, în fauna noastră au pătruns o serie de noi animale care îmbogăţesc - pe undeva - biodiversitatea României. Unele au fost introduse ca specii strict destinate vânătorii şi pescuitului, dar au reuşit să evadeze, ocupând ecosistemele naturale prielnice. Altele au pătruns pe teritoriul ţării noastre ca urmare a unor fenomene precum schimbarea climei sau migraţia în căutarea hranei. Iar restul speciilor au ajuns la noi cu totul şi cu totul accidental. Marea majoritate a acestor imigranţi necuvântători este alcătuită din insecte şi alte nevertebrate, însă mai bine cunoscute publicului larg sunt tot vertebratele – şi aici veţi avea surpriza să întâlniţi reprezentanţi de genul crapilor chinezeşti, guguştiucului, bizamului sau muflonului.

Dacă vreţi opinia mea, întregul fenomen este doar în aparenţăunul neutru, având efecte negative pentru ţara noastră şi carereflectă în bună parte inconştienţa şi lăcomia cu care românii autratat natura acestor locuri.
Cu toate acestea, merită să-i cunoaştem pe cei mai importanţi"invadatori" necuvântători care s-au stabilit pe meleagurilenoastre.
Mai ales că vina (dacă e să căutăm un vinovat), nu este deloc abietelor animale, fie ele dispărute sau nou-venite.

Muflonul european (Ovisammon musimon)


Specie cu răspândire mediteraneană (pe baza ultimelor descoperiri,muflonii europeni sunt originari din insulele Sardinia şi Corsica),strămoşul direct al oii domestice a fost dintotdeauna una dintrecele mai preţuite specii de vânat.
Acesta e şi motivul pentru care a fost colonizat nu doar în ţaranoastră, ci în aproape toată Europa; după părerea mea, Wikipediaromânească greşeşte susţinând că muflonii au trăit în trecut şi peteritoriul românesc. Confuzia este, probabil, legată de existenţa,în trecut, a caprelor sălbatice, de genul caprei ibex, ale cărorresturi osteologice se mai găsesc şi astăzi. Muflonul european,cred eu, nu putea trăi în trecut pe meleagurile noastre, din douămari motive. Primul vizează frigul şi temperaturile scăzute, lacare acesta specie nu este adaptată (reţineţi că, în trecut iernileromâneşti erau mult mai aprige decât cele de astăzi), al doileamotiv fiind existenţa populaţiilor mari de lup, care ar fiexterminat muflonul. Strămoşul oilor nu se poate salva prin fugădin faţa lupilor, fiind un erbivor lent, cu picioare relativ scurteşi lipsit de rezistenţă la efort prelungit. De fapt, acest fenomena fost demonstrat odată cu introducerea sa în Munţii Retezat:întreg lotul de mufloni pionieri a fost exterminat de către lupi,într-o singură iarnă.
Fiind o specie foarte apreciată de vânători, având un trofeuimpozant, muflonul nu a scăpat atenţiei autorităţilor cinegeticedin România. Un prim lot de mufloni a fost eliberat în celebrul(astăzi) ţarc de vânătoare de la Balc, din judeţul Bihor. In cursulcelui de-al doilea război mondial, ţarcul a fost distrus, populaţiarurală înfometată vânând toţi muflonii.
Aventura românească a muflonului în România după cel de-al doileaRăzboi Mondial a început în anul 1966, când statul român a cumpăratun lot de 27 exemplare din Austria. La acest nucleu s-au adăugatalţi 6 mufloni, oferiţi de grădinile zoologice din ţara. Cei 33 demufloni au fost eliberaţi în pădurile Negureni şi Mihai Eminescu,din sudul judeţului Constanţa, precum şi în apropierea oraşuluiCernavodă. Ulterior, pe măsură ce muflonii au început să seînmulţească, au fost introduşi în terenuri de vânătoare din jurulBucureştiului, precum şi în judeţele Alba, Argeş şi Vâlcea. Haosulcare a lovit fauna României după Revoluţia din decembrie 1989 aafectat crunt şi populaţiile de mufloni, braconajul fiindprincipalul pericol la adresa speciei. În prezent, se pare că maitrăiesc mufloni doar în judeţul Constanţa. Cu toate acestea, speciaîncă se vânează.

Cerbul lopătar (Damadama)




În cazul acestei specii impresionante de cervide, se poate vorbi deo revenire. Cerbul lopătar - mai sigur, o subspecie a acestuiaadaptată la clima rece -, a trăit şi pe teritoriul României înperioada Paleoliticului, după cum o dovedesc resturile osteologice.Dispărut din motive încă necunoscute, cerbul lopătar (din nou ospecie favorită a vânătorilor), a fost colonizat la noi în anul1904, în fondul de vânătoare Şarlota, de lângă Timişoara.
Din parcul de vânătoare de la Şarlota au fost transferate numeroaseexemplare în mai multe judeţe ale ţării. În prezent, îl întâlnimexclusiv în zonele cu păduri de foioase de la câmp şi deal. Nuagreează munţii şi nici pădurile de conifere sau fagi de peînălţimi. Cuprins, ca talie, între cerbul carpatin şi căprior,cerbul lopătar atinge greutatea maximă de 120 kilograme pentrumasculi şi 65 kilograme pentru femele.
Cu toate că se aventurează deseori şi în câmp deschis (în specialîn vestul ţării), sensibilitatea sa la frig îl obligă să cauteascunzişul pădurilor odată cu prima ninsoare.
Este foarte apreciat de vânătorii români, datorită cărnii sale,prolificităţii relativ ridicate pentru un cervid şi coarnelorimpresionante, care alcătuiesc trofee râvnite de purtătorii depuşcă.

Câinele enot(Nyctereutes procyonoides)


Acest mic animal carnivor pare a fi nimic altceva decât rezultatulciudat al împerecherii dintre un bursuc şi o femelă de raton. Defapt, ca să continui în aceeaşi notă umoristică, câinelui enot i semai spune şi "bursuc cu barbă"... Cu toate acestea, enotul nu estenici raton, nici bursuc, ci, în ciuda înfăţişării sale destul debizare, este o specie de câine sălbatic din aceeaşi familie culupul, vulpea, şacalul sau coiotul.
Animal de talie mică (nu depăşeşte 10 kilograme în greutate), cu uncorp bondoc şi îndesat, picioare scurte, are o blană lungă şizburlită, colorată în nuanţe de cenuşiu, gălbui şi negru.
Sub gât şi în regiunea obrajilor, blana este mai lungă, lăsândimpresia că animalul poartă un fel de favoriţi ("barba").
Este printre animalele cel mai recent apărute în fauna României.Prima semnalare oficială datează din anul 1951, când primul enot afost capturat la doar 40 kilometri de Bucureşti, undeva prinjudeţul Ialomiţa. Animal originar din Siberia orientală, câineleenot a fost introdus în partea europeană a URSS, sovieticiivânându-l pentru blana sa.
Numai că acest animal omnivor şi descurcăreţ a cucerit rapidBătrânul Continent.
La noi în ţară, începuseră să fie vânaţi în locuri diverse, enotulpătrunzând, iniţial, în judeţele din nord-estul ţării (Maramureş,Suceava, Iaşi, Galaţi, Vaslui). Aventura sa românească a continuat- nestingherită de vânătoare -, câţiva indivizi fiind împuşcaţi înjudeţul Braşov, pentru că în anul 1974 să fie semnalat şi înjudeţul Caraş-Severin.
Astăzi, adevăratul "cartier general" al acestui animal simpatic şiadaptabil îl constituie Delta Dunării, unde sunt împuşcate cele maimulte exemplare.

Şacalul (Canisaureus)


Chiar dacă, la auzul acestui nume, ne gândim la fauna din Africa şiAsia, iată că şacalul a patruns în fauna autohtonă încă de acum 50de ani, iar pe baza evaluărilor de teren, se pare că-i merge foartebine, la ora actuala numărul lor fiind în creştere în partea desud-est a ţării. Este singura specie de mamifer despre care avemmotive să credem că a apărut în fauna noastră ca rezultat direct alîncălzirii climei. Dacă primul şacal a fost semnalat în România înanul 1929, astăzi a început să fi observat din ce în ce mai des înmajoritatea judeţelor ţării. Originar din India, a pătruns prinIran şi Turcia în Europa, în special în Grecia, Bulgaria şiAlbania, de unde s-a "infiltrat" şi în ţara noastră. Este un canidmai mic decât lupul, dar mai mare decât vulpea, ocupând în Eurasiaaceeaşi nişă ecologică pe care o ocupă, în America de Nord, vărulsău coiotul. Ca structură, blana sa seamănă mai mult cu a lupului,dar are o culoare galben-aurie spre roşcat. Astăzi este numeros însudul Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Odată cu iernile tot maiblânde şi cu dispariţia lupilor, tot mai mult vânaţi de oameni,acest oportunist fără pereche îşi extinde arealul şi spre nord,fiind întâlnit în judeţele Sibiu, Braşov, în ultimii ani fiindîmpuşcat chiar şi în Maramureş...
Cei mai mulţi şacali din România trăiesc, în prezent, în judeţeleTulcea (unde au gonit aproape toate vulpile din Deltă), Constanţa,Călăraşi, Giurgiu şi în împrejurimile Bucureştiului.


Bizamul (Ondatrazibethica)


Iată că am ajuns şi la saga memorabilă a celui mai spectaculosrozător din fauna noastră: este vorba de bizam, un rozător de apăcu o carte de vizită cu adevărat impresionantă.
Nimeni nu ar fi crezut, la începutul secolului trecut, că unrozător cu aspectul exterior al unui şobolan de apăsupradimensionat, adus iniţial din Statele Unite ca animal cu blanăpreţioasă, va cuceri Europa în doar câteva decenii.
Aventura sa a început în Cehia, unde, într-o localitate de lângăPraga, au fost eliberate câteva exemplare. În 60 de ani, ambiţiosulşi prolificul rozător avea Europa la picioare, sau dacă vreţi săfim exacţi, la lăbuţele sale palmate...
Dacă în anul 1905, primii aventurieri ai speciei evadau din Cehia,în anul 1940, bizamii pătrund pe teritoriul românesc prin vest, înjudeţul Bihor, ulterior înaintând, cu rapiditate, şi în judeţeleTimiş, Satu Mare şi Arad. După doar 14 ani, bizamii ajung şi înDelta Dunării, un adevărat paradis pentru specia lor, loc underozătoarele îşi proclamă "Cartierul General", datorită condiţiiloroptime de viaţă întâlnite aici. Odată ajunşi în Deltă, bizamii selansează în noi expediţii, urcând de-a lungul Prutului, ajungândpână la Suceava. "Atacă" şi Ardealul ajungând, astăzi, să fieîntâlniţi în majoritatea râurilor mari ale României.
Animal semi-acvatic, bizamul trăieşte în jurul râurilor şilacurilor cu vegetaţie bogată, făcându-şi galerii în maluri şidiguri. Este un mare consumator de plante acvatice, dar mănâncă şiscoici sau melci. La maturitate poate atinge chiar greutatea de 2kilograme, cu toate că asemenea exemplare sunt mai degrabăexcepţii. În prezent, este capturat pentru blană, fiind consideratspecie de vânat. În Deltă este unul dintre animalele cele maicăutate de către braconierii, care îl prind îndeosebi încapcane.


Iepurele de vizuină
(Oryctolagus cuniculus)


Este o specie al cărei areal originar însuma bazinul MăriiMediterane, însă, în prezent, iepurele de vizuină a cucerit aproapetot continentul european. Expansiunea acestei specii a început acumaproximativ 3.500 de ani, când exploratorii fenicieni au ajuns înPeninsula Iberică, de unde au luat câteva perechi pe care le-au dusprin porturile unde poposeau. Adevărata revoluţie iepurească a fostînsă declanşată de romani, pentru care carnea iepurelui de vizuinădevenise o delicatesă atât de preţuită, încât au ajuns să-i creascăîn zone special îngrădite denumite "leporaria". Atunci a început,de fapt, şi domesticirea iepurilor, toţi iepurii de casă de astăzifiind urmaşii unor exemplare sălbatice de Oryctolagus cuniculus,cum au denumit oamenii de ştiinţă specia.
Foarte apreciat de vânători, iepurele de vizuină a fost colonizatşi în ţara noastră, prima oară în Transilvania, în jurul anului1890. Următoarea populare a avut loc în anul 1905, pe un fond devânătoare din apropierea comunei Cristeşti, de lângă Iaşi,printr-un lot de exemplare aduse din Franţa.
Odată cu anul 1973, s-au pornit campanii masive de colonizare înjudeţele Vâlcea, Prahova, Maramureş, Suceava, Alba, Covasna, Dolj,Mureş, Buzău, Bacău, Botoşani, Sibiu, precum şi în Ilfov. Spredeosebire de ruda sa, iepurele de câmp, cel de vizuină trăieşte îngrupuri şi familii mari, adăpostindu-se exclusiv în galeriisubterane, săpate în terenuri uşoare, nisipoase şi însorite, cudeosebire pe coastele dealurilor, digurilor şi în maluri. Nu-i placpădurile compacte sau terenurile agricole deschise. Populaţiilecolonizate la noi nu şi-au mărit arealele, fiind limitate decondiţiile meteo, de numărul mare de prădători naturali, câinivagabonzi şi braconieri. O altă ameninţare este reprezentată deepidemii şi boli specifice; o astfel de epidemie a decimat, în anii1980, toată populaţia de iepuri de vizuină din judeţul Iaşi. Nu secunosc date actualizate referitoare la starea speciei înRomânia.


Guguştiucul(Streptopelia decaocto)


Această rudă sălbatică a porumbeilor şi-a extins foarte multarealul în ultimele decenii, ajungând, la ora actuală, cea mai desîntâlnită specie de păsări din România (unii ornitologi spun că audepăşit până şi vrăbiile !).
Datorită prolificităţii extreme (scot 2, 3, 4, ba chiar şi 5rânduri de pui pe an, în funcţie de hrană, vreme şi gradul în caresunt deranjaţi de civilizaţia umană) şi diminuării numărului deulii porumbari şi şoimi călători şi dunăreni, duşmanii lor naturalicei mai importanţi (aceste păsări de pradă fiind ucise fără rost deunii vânători şi columbofili, chiar dacă sunt ocrotite de lege),populaţiile de guguştiuci din ţara noastră sunt atât de abundente,încât pur şi simplu nu mai pot fi estimate.
Guguştiucul a apărut în România, prin sudul ţării, zona Calafatuluifiind culoarul de migraţie şi ocupare a teritoriului românesc,undeva în anii 1870-1877. Din acele momente, această pasăre a luatcu asalt România, ajungând aproape să împingă la dispariţieturturica (Streptopelia turtur), specie foarte apropiată (oameniile confundă deseori), care se află în regres continuu, din cauzaextinderii arealului guguştiucului, pasăre sedentara, mai robustăşi agresivă şi cu o dietă mai variată. Asaltul guguştiului a atinszona Braşovului în anii 1940-1959, specia urmându-şi expansiuneaspre nord. Dacă în anul 1930, clocea doar în Turcia şi Balcani, înanul 1950 guguştiucii ocupaseră întreaga Europă, cuibărind inclusivîn Norvegia.
Merită reţinut că, dacă ne dorim ca avifauna noastră să maicuprindă turturele, se impune limitarea numărului guguştiucilorprin ocrotirea păsărilor de pradă - care-i mai răresc în modnatural - precum şi interzicerea vânării turturelelor, iar uniispecialişti cred chiar că ar trebui mărită cota de vânătoare aguguştiucilor.


Şorecarul roşcat (Buteorufinus)


Povestea acestei păsări de pradă este încă un exemplu din seriaefectelor produse modificările climatice care afectează planeta decâteva decenii.
Este cel mai mare şi mai solid şorecar care trăieşte în Europa,deosebindu-se de şorecarul comun, nu doar prin talia sa mai mare,ci şi prin nuanţele mai roşcate ale penajului, precum şi princuloarea cozii, care este roşcat-deschis şi nu prezintă bandaţietransversală. Se hrăneşte îndeosebi cu şoareci, popândăi şişopârle, arareori reuşind să prindă câte o pasăre.
Dacă, în anul 1882, reputatul ornitolog Ritter von Dombrovskicitează şorecarul mare doar ca pasăre de pasaj prin ţara noastră -majoritatea exemplarelor fiind observate în timpul migraţiei detoamnă, îndeosebi în Dobrogea, Banat şi sudul Olteniei şi Munteniei-, iată că, în prezent, acest şorecar impozant se număra printrepăsările care clocesc în România.
Stabilirea sa că pasăre sedentară în ţara noastră se datoreazăiernilor tot mai blânde din ultimele decenii. La ora actuală,şorecarul mare a fost confirmat că pasăre clocitoare, existândcâteva perechi stabilite în Dobrogea, îndeosebi în zona MunţilorMăcin.


Eiderul (Somateriamollissima)


Cu toate că la prima vedere nu pare o raţă, mulţi confundându-l maidegrabă cu o specie de gâscă, eiderul este o raţă; ce-i drept faceparte din grupa aşa-ziselor raţe marine.
Are o înfăţişare şi un penaj elegante, sensibil diferite de celeale gâştelor şi raţelor. Tot organismul său este perfect adaptattraiului în apropierea coastelor marine.
Este o specie nordică, care cloceşte exclusiv pe coasteleseptentrionale ale Europei, continentului nord-american şi aleSiberiei orientale. Se hrăneşte în special cu crustacee şi moluşte,scoicile fiind favorite. Îşi face întotdeauna cuibul pe sol, înapropierea apei. Spre deosebire de celelalte specii de raţesălbatice, eiderul are un zbor iute şi puternic, putând atingeviteză de 113 km/oră. La noi în ţară poposeşte doar în perioadamigraţiei de iarnă. În ultimele decenii au fost observaţi câţivaindivizi răzleţi care înotau în dreptul ţărmurilor româneşti, înprincipal în zona costieră a Deltei Dunarii, între Sfântul Gheorgheşi Sulina .

Rândunica roşcată(Hirundo daurica)


Este o specie asemănătoare cu rândunica comună, diferenţiindu-se deaceasta prin proporţiile aripilor şi cozii şi prin nuanţele mai viucolorate ale penajului. În prezent, cuibăreşte îndeosebi în zonelestâncoase, sub poduri sau în clădiri şi cariere părăsite. Primadovadă a clocirii sale pe teritoriul nostru vine sub forma unuicuib descoperit sub un pod din sudul Dobrogei, de către regretatulornitolog Dionisie Linţia (1946). În prezent cuibăreşte şi în zonaCarpaţilor Meridionali, îndeosebi în Munţii Retezat, Munţii Parângşi Munţii Cernei. Existenţa ei a fost documentată şi în MunţiiApuseni. Cu toate acestea "Cartierul General" al speciei în Româniarămâne Dobrogea.
Este o pasăre migratoare, care soseşte la noi în luna mai, perioadavariind în funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv. Sehrăneşte numai cu insecte pe care le capturează în zbor, la fel căşi rudă sa mai cunoscută - rândunica de casă.
Apariţia rândunicii roşcate în avifauna noastră este un încă unindiciu ce atrage atenţia asupra accelerării procesului deîncălzire a climei, această specie iubitoare de căldură fiind deorigine africană.

Cănăraşul (Serinusserinus)


Este cea mai mică specie din familia Fringillidae (a cintezelor)din fauna noastră şi este un oaspete recent al României, iaraceastă mică pasăre a avut, se poate spune, o poveste de succes pemeleagurile mioritice.
Dacă în anii 1940-1950, Dionisie Linţia o cita ca pasăre sporadica,azi situaţia cănăraşului este cu totul altă. În cei 50-60 de anicare au trecut de la observaţiile menţionate, această specie şi-aextins mult arealul, astăzi fiind întâlnită ca pasăre clocitoare nudoar în zonele montane, ci şi în cele sub-montane şi deluroase. Areca locuri preferate parcurile, grădinile cu pomi fructiferi,tufişurile şi pădurile rare cu poieni, viile şi livezile. Depune,de obicei, 5 ouă, clocitul durează doar 13 zile, iar puii sunthrăniţi de părinţi timp de 14 zile, după care sunt independenţi şise descurcă pe cont propriu. Hrana sa o constituie diferite seminţede plante, cu toate că, ocazional, îşi hrăneşte puii şi cuinsecte.


Vrabia spaniolă (Passerhispaniolensis)


În anul 1898, reputatul ornitolog Carl Ritter von Dombrovskyobserva în România un exemplar, posibil unul dintre pionieriispeciei, aflate pe cale de a-şi extinde arealul. Ulterior, situaţiaavea să se schimbe semnificativ. În anul 1964, ornitologul românAurel Papadopol a descoperit-o ca pasăre clocitoare pe malul MăriiNegre, la Agigea. Extinderea arealului spre nord a avut un ritmextrem de rapid. În prezent, vrabia spaniolă (încă o speciemediteraneană) este prezentă ca pasăre clocitoare în tot sudulţării, singurii factori limitanţi fiind reprezentaţi de MunţiiCarpaţi şi de temperaturile mai scăzute din Ardeal şiMoldova.
La oră actuală, cuibăreşte doar în colonii formate din maxim câtevazeci de cuiburi; cea mai mare aglomerare de vrăbii spaniole dinRomânia se află în Rezervaţia Pădurea Hagieni, din apropiere deMangalia. Spre deosebire de vrabia comună (Passer domesticus), cares-a transformat deja într-o specie care a ales oraşele în loculmediului său originar, vrabia spaniolă preferă zonele umede saucrângurile sălbatice, cu toate că a fost observată accidental şi înoraşe. Dieta sa este asemănătoare cu cea a vrăbiilor comune, fiindalcătuită din insecte şi larvele acestora, seminţe şi resturimenajere comestibile.


Păstrăvul fântânel(Salvelinus fontinalis)


Cu toate că la prima auzire are nişte denumiri care par neaoşeromâneşti, de genul păstrăv fântânel, fântâniţă, păstrăv de şipotsau păstrăv de izvor, acest salmonid are origine pur americană,populaţiile indigene trăind în regiunea izvoarelor fluviilor de pecoasta atlantică a Americii de Nord. Datorită cărnii sale foartegustoase, păstrăvul fântânel nu a scăpat atenţiei gurmanzilor de peBătrânul Continent, astfel încât, în anul 1889, este colonizat înmai multe cursuri de apa montane din Europa Occidentală.
La noi în ţara, prima populare cu păstrăv fântânel are loc în anul1906, pe câteva ape de munte din Moldova, în Valea Tarcăului, ValeaPutinei, Valea Barnarului. Ulterior au fost populate şi câtevacursuri de apă din Transilvania. Deoarece este foarte sensibil lavariaţiile de temperatură, precum şi la poluare, aria sa derăspândire este foarte limitată, un alt factor cu influenţănefavorabilă pentru acest salmonid nou-venit fiind braconajul înapele de munte. Perioada sa de reproducere se suprapune cu cea apăstrăvului nostru indigen (Salmo trutta fario). Nu este un peşteimpresionant ca mărime, atingând o lungime cuprinsă între 20-35 cmşi greutatea maximă de 1 kg. În schimb, este foarte vioi, sărinddeseori din apă după pradă.
Din cauza braconajului necontrolabil, păstravul fântanel se maiîntalneste astăzi doar pe trei pâraie de munte: Valea Gudei, delângă Topliţa; Valea Putinei, de lângă Câmpulung Moldovenesc şipârâul Negruţa, un afluent al Someşului Rece.


Păstrăvul curcubeu(Salmo gairdneri irideus)


Este tot un salmonid cu origine nord-americană, precum ruda sa demai sus. Spre deosebire de celelalte specii de păstrăvi dinihtiofauna României, păstrăvul curcubeu evită pâraiele şi cursurilede apă repezi, cu curenţi acvatici puternici. Îl întâlnim înpăstrăvării şi lacuri montane, naturale sau de acumulare. Este ospecie puţin pretenţioasă comparativ cu păstrăvul indigen, celcurcubeu nu are nevoie de ape foarte limpezi, ba chiar prosperă înapele cu turbiditate relativ uşoară. Este mai mare şi mai greudecât ceilaţi păstrăvi, iar solzii săi sunt proporţional mai maridecât cei ai speciei indigene. La noi în ţară poate atinge deseorigreutatea de 2 kilograme, iar exemplarele bătrâne pot atinge,excepţional, greutatea record de 8 kilograme. Numele său esteinspirat de o linie lată, roz-strălucitoare care-i străbatemijlocul corpului şi are luciri de curcubeu. Nu are puncte roşii,ci pete mici, negre.


Coregonul (Coregonuslavaretus maraenoides)


Dacă la începutul secolului XX am tot importat specii de peşti dela americani, intrarea ulterioară a României în sfera de influenţăa fostului imperiu sovietic s-a reflectat până şi în speciile depeşti aflate "la moda" în anii stalinismului. Aşa s-a întâmplat şiîn cazul coregonului, o specie din familia păstrăvilor, cu toatecă, prin trupul său fusiform şi aspectul său general, aaminteştemai degrabă de hering. Aventura sa în apele noastre începe în anul1956, odată cu eliberarea unui prim lot de exemplare adus tocmaidin lacul Ciudskoe aflat în fosta URSS.
Coregonul are corpul argintiu, fără pete sau puncte, iar înperioadă de reproducere, solzii săi sunt mai strălucitori. Lungimeamedie este de 50-60 cm, iar greutatea de 2-3 kg. Este un salmonidcare îndrăgeşte apele dulci şi stătătoare. Reproducerea are loc înlunile noiembrie-decembrie. Dacă puii se hrănesc îndeosebi cu larvede ţânţari şi alte organisme zooplanctonice, adulţii au uncomportament de prădător prin excelenţă, hrănindu-se îndeosebi cupeşti de talie mică. Este considerat foarte valoros pentruindustria piscicola, coregonul având o carne deosebit de gustoasă,foarte asemănătoare cu a păstrăvului.


Peştele soare (Lepomisgibbosus)


Cunoscut de pescari şi sub numele de sorete, biban american, reginabălţii, a fost adus din Statele Unite, patria să de baştină, undeeste o specie foarte comună. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, aajuns şi în Europa, fiind adus pe post de peşte ornamental,datorită coloritului său deosebit. A scăpat în râuri şi, înprezent, îl întâlnim în aproape orice ţară europeană. La noipopulează preponderent lacurile, bălţile şi râurile din sudulţării, bălţile de revărsare ale Dunării şi complexul lagunarRazelm-Sinoe din Deltă. Este un peşte mic, atingând, de obicei,lungimi cuprinse între 12-15 centimetri. Înoată la suprafaţă, înapele calde, evitând locurile mai adânci. Este un peşte cu slabăvaloare economică, fiind considerat, pe bună dreptate o pacoste:devorează icrele şi puietul speciilor de peşti autohtone valoroase.Pescarii îl prind şi îl folosesc ulterior ca nadă vie pentru peştiirăpitori autohtoni, în special pentru captura bibanului comun(Perca fluviatilis).


Crapii chinezeşti(Ctenopharyngodon idella, Hypophthalmichthys molitrix şiAristichthys nobilis)
Din cele aproximativ 12 specii de peşti introduse în ultimul secolîn apele noastre, grupul acestor crapi chinezeşti reprezintă, cusiguranţă, peştii cu cea mai mare valoare economică, deşi, atuncicând sunt introduşi în habitate naturale, intră în competiţie cuspeciile autohtone, concurând cu acestea pentru resurselemediului.
Cunoscuţi publicului larg sub denumirea de crap cteno, crapargintiu şi novac, aceşti crapi de origine chinezească reprezintă oparte importantă din cantitatea totală de peşte capturat anual înţara noastră.

Novacul (Aristichthys nobilis) e numit,la noi, şi sânger, datorită culorii roşiatice pe care o capăta dupăce moare. A fost adus din China, unde s-a înregistrat, de altfel,şi recordul speciei: peste 100 kg greutate neoficial şi circa 80 kgoficial. Conform site-ului www.crap.ro, cel mai mare crap novac dinRomânia a fost pescuit pe lacul Cernica şi cântărea 68 kg. Carneasa este superioară celei de fitofag sau de crap Amur, motiv pentrucare piscicultura novacului este mai dezvoltată decât cea acelorlate două specii chinezeşti. După ce, în anii 1980, a fostintrodus în SUA, pentru limitarea dezvoltării algelor microscopiceapărute în procesul de eutrofizare, novacul este, în prezent,considerat un duşman al speciilor autohtone de peşti, cu careconcurează pentru hrană şi spaţiu. Americanii nu-l consumă,considerându-l toxic, iar sutele de tone de novaci prinşi anualsunt incinerate...
Deşi multă vreme s-a crezut că nu se reproduce în stare sălbaticăîn România, s-au prins numeroase exemplare mici de novac atât înDelta Dunării, cât şi pe majoritatea râurilor mari.



Fitofagul sau crapul argintiu(Hypophthalmichthys molitrix) este un peşte planctonofagcu ritm de creştere rapid (în primii ani de viaţă poate depăşigreutatea de 4 kg). Ţara sa de origine este tot China şi a fostintrodus în apele din lumea întreagă atât pentru comercializareaintensiva a cărnii, cât şi pentru faptul că acesta specie este mareconsumatoare de alge, iar oamenii au sperat ca astfel să limitezecreşterea explozivă a algelor, produsă de excesul de nitraţi şifosfaţi ajuns în lacuri (eutrofizare).
Crapul argintiu a ajuns în ţara noastră la începutul anilor 1960,iniţial încercându-se aclimatizarea sa doar în crescătoriinaturale, deschise. De aici, a ajuns accidental în Dunăre.Deoarece, dintre toate speciile de crapi chinezeşti, aceasta seadaptează cel mai bine condiţiilor de trai din apele româneşti,fitofagul a proliferat atât în crescătorii, cât şi în Dunăre, undeface obiectul principal al pescuitului. Diferenţele fiziologicedintre fitofag şi novac sunt minime şi foarte dificil de sesizat,cu atât mai mult cu cât s-a reuşit hibridizarea celor două specii.În general, fitofagul are capul mai mic şi o coloraţie mai deschisădecât a sângerului. Recordul în România aparţine unui exemplar de55 kg.



Crapul Amur (Ctenopharyngodon idella),mai cunoscut sub denumirile de cteno, cosaş sau ten, este o specieoriginară din nordul Chinei, Manciuria şi Siberia Orientală, patriasa fiind, după cum spune şi numele, bazinul hidrografic alfluviului Amur. Este o specie care se hrăneşte exclusiv cu stuf şivegetaţie submersă. Ritmul său de creştere este superior ritmuluicrapului românesc; din acest motiv valoarea să economică esteridicată, cu toate că nu are o carne la fel de gustoasă precum acrapului autohton. Are o siluetă prelungă, atletică, cumva atipicăpentru o specie de crap. Crapul de Amur este foarte apreciat pentrurolul său de "sanitar" al bălţilor invadate de stuf, din acestmotiv fiind întâlnit în toate lacurile şi bălţile administrate depiscicultori. În România a fost introdus odată cu crapul sânger. Înprezent se întâlneşte în toate râurile şi în Dunăre. Specia aprosperat îndeosebi în Deltă, aici având hrană din belşug.



Păianjenul Văduva Neagră(Latrodectus tredecimguttatus)
Iată că am ajuns şi la ultimul dar cel mai periculos invadator noupătruns în faună României. Este una dintre multele specii depăianjen cunoscute sub numele de "văduvă neagră" (31 specii).
Mai precis, specia care a pătruns la noi este cunoscută subdenumirea de "văduva neagră mediteraneana". Văduva neagră a fostmenţionată pentru prima data în arahnofauna (fauna de păianjeni)României în anul 1963, când cercetătorul I. Vintilă a descoperitprimul exemplar în preajma localităţii C.A. Rosetti din DeltaDunării. Trei ani mai târziu, un alt exemplar este colectat peinsula Popina din Lacul Razim, iar un al treilea în anul 1968, totîn Deltă, lângă Periprava. Invazia începuse.


Epopeea celui mai periculos păianjen european în România esteconsiderată de oamenii de ştiinţă drept încă o dovadă clară afenomenului de încălzire globală din ultimii ani, deoarece aceastăspecie este, prin definiţie, una iubitoare de căldură. În ciudaştirilor alarmiste destinate să înspăimânte românii de pe litoralîn fiecare vară, temuta văduvă neagră nu a pornit un războipersonal cu românii. Spre exemplu, un cercetător care, în varaanului 2004, a colectat nu mai puţin de 384 de păianjeni dinDobrogea, a avut surpriza să descopere doar trei (!) văduve negreîntre aceştia...
Cu toate acestea, putem vorbi fără doar şi poate, de o extindereaarealului acestei specii emblematice de păianjen. Dacă în urmă cu50 de ani se întâlnea aproape exclusiv în Deltă Dunării, înintervalul de ani scurs de atunci până în prezent, văduvă neagră afost semnalată în mai multe localităţi şi staţiuni din apropierealitoralului Mării Negre precum Histria, Agigea, Eforie Nord, EforieSud, Techirghiol, nordul satului 2 Mai şi pădurea Hagieni.
În ciudă isteriei declanşate de mass media, nu este un păianjen cupotenţial mortal, cu toate că bătrânii şi cardiacii pot prezentacomplicaţii dacă sunt muşcaţi. Datele arată că se înregistrează undeces la 200 de cazuri. Durerile apar la câteva ore de la muşcăturaşi se extind de la locul muşcat spre întreg membrul. Alte simptomeinclude, de la caz la caz, salivaţia şi transpiraţia abundente,accelerarea pulsului, amorţeală, furnicături, semnele unei falseapendicite, erupţii cutanate, stări de confuzie. Veninul femeleieste periculos, masculii fiind incapabili să muşte. Dihania poateelimină în timpul muşcăturii o cantitate de 3-5 miligrame de venincompus din 12 aminoacizi şi câteva proteine, dintre care una areefecte toxice pronunţate.
Este uşor de recunoscut, având culoarea neagră strălucitoare, cucâteva pete roşii stridente.
Îşi instalează pânza în formă de pâlnie sub pietre, printre ierburisau în adânciturile din sol.
Prospera în perioadele de secetă şi este posibil ca, în viitorulapropiat, să o întâlnim şi în sudul Moldovei, al Munteniei şiOlteniei, precum şi în zonă Porţilor de Fier. Noroculnostru....

Sursa foto: Wikipedia