Katsaridafobia: de ce ne e silă de gândacii de bucătărie?

Am putea să o luăm drept ghid, în această incursiune, pe Rachel Nuwer, autoarea unui articol apărut recent în BBC Future, ea însăşi o „fobică” declarată, dar care a reuşit să-şi depăşească fobia apelând la ajutorul unor specialişti. 

La prima vedere, repulsia faţă de gândacii de bucătărie pare ilogică: cum ziceam, aceste insecte nici nu muşcă, nici nu înţeapă; nu se hrănesc cu sângele nostru, nu ne introduc în corp paraziţi, virusuri ori bacterii periculoase, generatoare de boli cu mortalitate ridicată (aşa cum pot face căpuşele, ţânţarii, puricii ori păduchii). 

• Pentru prima dată, cercetătorii ar fi detectat un obiect masiv în Centura Kuiper
• Creierul are mai multe sisteme de apărare decât am crezut, indică un studiu

Şi totuşi, sila de aceste insecte este pe cât de răspândită, pe atât de veche – aşa de veche, încât parcă ar fi ceva înnăscut speciei umane. Încă din Antichitate – la vechii egipteni sau la naturalistul roman Pliniu cel Bătrân – apar referiri la aceste creaturi ca fiind dezgustătoare şi nedorite. De multă vreme, oamenii le privesc ca pe o întruchipare a murdăriei, încadrîndu-le în categoria „dăunători”,  în ciuda faptului că povestea lor e strâns legată de a noastră: larga lor răspândire a fost favorizată de modul de dezvoltare specific omului.

„Au reuşit, realmente, să exploateze oportunităţile create de noi şi, făcând asta, au dezvoltat comportamente şi moduri de viaţă care ne împiedică să le controlăm dezvoltarea”, spune Jeff Lockwood, profesor de ştiinţe ale naturii la University of Wyoming, SUA.

Să ne cunoaştem inamicii

Înainte de a vorbi despre formele şi cauzele repulsiei noastre faţă de gândacii de bucătărie, ar trebui să facem cunoştinţă cu ei. 

Ceea ce numim de obicei, în Europa, „gândaci de bucătărie” reprezintă un mic număr de specii de insecte din ordinul Blattaria (Blattodea), ordin altminteri mare, cuprinzând  aproximativ 4.600 specii. Majoritatea sunt „sălbatice”, trăind în natură, fără să aibă treabă cu oamenii şi gospodăriile lor, dar un mic număr de specii s-a adaptat de minune în aşezările umane şi prosperă acolo. 

În Europa, speciile care ne fac probleme, în calitatea lor de dăunători de care e foarte greu de scăpat, sunt: 

• gândacul de bucătărie „american” (Periplaneta americana), care, în ciuda numelui, nu e originar din Americi, ci din Africa. E mare (3-4 cm) şi cafeniu, cu aripi bine dezvoltate şi antene lungi.

(Foto: Shutterstock.com)

• gândacul de bucătărie „oriental” (Blatta orientalis) – acela aproape negru şi mare de 2-3 cm

(Foto: Shutterstock.com)

• Blattella germanica – acela mic, de 1,5-2 cm, maron-roşcat; e cel mai frecvent întâlnit şi cel mai greu de eradicat, mai întâi fiindcă e extrem de prolific, apoi din cauza dimensiunilor mici, datorită cărora se poate ascunde în tot felul de crăpături înguste, sustrăgându-se încercărilor de exterminare. 

(Foto: Shutterstock.com)

Aceste insecte sunt hemimetabole (sau cu metamorfoză incompletă), având, în ciclul de viaţă, 3 stadii: ou, nimfă (nişte „pui” de gândac asemănători adulţilor, cu excepţia faptului că sunt mult mai mici şi au aripile şi organele reproducătoare nedezvoltate) şi adult. (Spre deosebire de de această situaţie, la insectele holometabole – cu metamorfoză completă -, din ou ies larve, cu înfăţişare complet diferită de cea a adulţilor, cum se întâmplă la fluturi sau la gândacii „adevăraţi”, din ordinul Coleptera; larvele se transformă în pupe, iar acestea în adulţi. La insectele holometabole ciclul de viaţă cuprinde aşadar 4 stadii: ou, larvă, pupă, adult.)

Când teama devine paralizantă

Teama patologică de gândacii de bucătărie se înscrie în gama largă a fobiilor de care suferă oamenii şi are chiar un nume specific: katsaridafobie. 

La unii dintre aceştia, fobia atinge asemenea niveluri, încât s-au înregistrat cazuri de persoane efectiv imobilizate într-o cameră, pentru că văzuseră, în încăperea de alături un gândac de bucătărie. Unele nu îndrăznesc să intre noaptea în bucătărie, de teamă să nu vadă pe acolo vreun gândac. Pe „katsaridofobici”, vederea de aproape a unui gândac de bucătărie îi face să tremure şi să transpire; bătăile inimii li se înteţesc, tensiunea arterială creşte, iar oamenii resimt, efectiv, o stare de teroare.

Adesea, rădăcina acestei frici morbide se găseşte într-o experienţă traumatică trăită în copilărie şi legată de aceste insecte. „Trauma” poate consta, pur şi simplu, în a fi martor, la vârsta de doar câţiva ani, la spaima propriei tale mame în faţa unei asemenea creaturi. Pentru un copil mic, a-şi vedea mama (care e pentru el sursa echilibrului, a stabilităţii, a calmului) pălind şi ţipând, pierzându-şi controlul în faţa unei gângănii, poate fi realmente înfricoşător şi traumatizant. Iar această teamă, transmisă cultural – nu genetic – , se perpetuează astfel din generaţie în generaţie. 

Există tratament? Ca în cazul multor altor fobii, „terapia de expunere”, care constă în obişnuirea treptată cu stimulul, poate fi de mare ajutor. Philip Koehler, entomolg la University of Florida, care studiază de ani buni aceste insecte şi ţine în laboratorul său vreun milion de exemplare, de diverse specii, a ajutat mai multe persoane să scape de fobie, chemându-le în laborator şi vorbind cu ele despre gândacii de bucătărie, apoi arătându-le fotografii, apoi gândaci morţi din colecţiile entomologice şi, în final, gândaci vii – aşadar, o expunere gradată, care, în cele din urmă, a vindecat fobia.

Alţi cercetători recurg la terapie cognitiv-comportamentală, iar alţii, cum sunt cei de la Universitat Jaume I din Spania, explorează realitatea augmentată ca mijloc de vindecare a a katsaridafobiei. În realitatea augmentată, pe care subiecţii o percep printr-o cască de realitate virtuală, imagini digitale ale  gândacilor sunt combinate cu imagini reale, rezultând o scenă în care o mulţime de gândaci aleargă în jurul mâinii subiectului. Ideea este să înlocuiască informaţia stocată în creierul persoanei fobice – cum că aceste creaturi sunt foarte „rele”, periculoase, dăunătoare – cu ideea că, în realitate , gândacii nu fac niciun rău.

Cele mai detestate insecte din lume

Însă chiar fără a ajunge la forma extremă a fobiei, o mare majoritate a oamenilor simt repulsie faţă de aceste creaturi.

(Foto: Shutterstock.com)

Un alt specialist, Richard Kaae, entomolog (specialist în studiul insectelor) la California State University, e de părere că gândacii de bucătărie reprezintă cele mai temute animale de pe planetă, creaturile de care se tem cei mai mulţi oameni. 

Jeff Lockwood crede că explicaţia ţine de biologia specifică acestor insecte. „Gândacii de bucătărie trimit la acea aversiune de ordin evolutiv pe care o avem faţă de lucrurile unsuroase, urât mirositoare, cleioase”, spune el.

Toate aceste caracteristici ţin de biologia lor, care nu e nici frumoasă, nici urâtă, ci pur şi simplu adaptativă; interpretarea acestor caracteristici prin prisma gândirii, conotaţiile prozitive sau negative pe care le asociem cu ele, sunt opera minţii noastre omeneşti.

De exemplu, mirosul respingător al unui gândac strivit – autoarea se referă la specia americană cea mai răspândită, dar şi alte specii de gândaci de bucătărie de mari dimensiuni miros la fel de urât – se datorează faptului că ei stochează, în grăsimea din corp, acid uric, pe care îl reciclează apoi, ca sursă de azot. Aspectul unsuros se datorează unei substanţe ceroase, pe bază de grăsimi, secretate de cuticula lor pentru a împiedica deshidratarea. Deci, e vorba de nişte adaptări, dar noi nu le vedem ca atare, ci ca pe nişte trăsături dezgustătoare.

Dar oare nu cumva ne deranjează la ei şi faptul că sunt atât de rezistenţi, că scapă tuturor îbncercărilor noastre de a-i controla? Nu cumva, fără să ne dăm seama, intră în această repulsie faţă de ei un sentiment de… ciudă, poate, pentru că nu reuşim cu niciun chip să îi stârpim?

În lupta cu noi, luptă aparent aşa de inegală, ei au, de fapt, multe avantaje. Gândacii de bucătărie sunt incredibil de prolifici: pornind de la o singură pereche de gândaci Blattella germanica – aceia mici, roşcaţi, aşa de des prezenţi în locuinţele de la bloc – se poate ajunge la 2-3 milioane de indivizi, în doi ani, spune Richard  Kaae. Un al doilea mare avantaj este acela că mănâncă o varietate incredibilă de chestii, de la resturi de alimente la hârtie, de la iarbă la dopuri de plută, de la fragmente de piele umană exfoliată la clei, de la săpun la confraţii lor morţi. 

Şi acum, adevărul: sunt gândacii de bucătărie realmente inofensivi?

Comparativ cu ţânţarii – pe care unii îi consideră cele mai periculoase animale de pe Terra, în virtutea multelor boli grave pe care le transmit – gândaci de bucătărie sunt cu mult mai puţin nocivi.

Totuşi, există indicii că aceste insecte pot acţiona ca vectori mecanici ai unor bacterii, de pildă tulpini patogene de Salmonella şi E. coli; aceste bacterii pot supravieţui în înveliuşul ceros la gândacilor de bucătărie americani până la 2 luni, în acest răstimp putând infecta alimente care, consumate de oameni, ar putea avea ca efect apariţia unor toxiinfecţii grave. Mai mult, bacteriile pot supravieţui şi în tractul digestiv al insectelor şi, eliminate părin excrementele acestora, pot, de asemenea, să contamineze alimentele. 

Pe lângă infecţii, gândacii de bucătărie mai pot contribui la apariţia alergiilor. Anumite proteine existente în excrementele lor sau în cuticulă şi alte organe sunt alergeni puternici pentru  unele persoane. Situaţia e mai rea în centrele urbane, unde, din cauza aglomeraţiei umane, gândacii de bucătărie prosperă, în blocuri eradicarea lor fiind aproape imposibilă. Oamenii inhalează zilnic alergeni proveniţi de la aceşti gândaci, alergeni care trec de la o locuinţă la alta datorită instalaţiilor şi segmentelor de construcţie comune. Cercetări realizate în SUA sugerează că există o legătură între astm şi alergia la gândacii de bucătărie, copiii fiind cei mai afectaţi.

Prin urmare, teama noastră de gândacii de bucătărie nu este cu desăvârşire iraţională, de vreme ce ei pot avea o influenţă nocivă asupra sănătăţii noastre. 

Putem scăpa de ei?

În anii 1990, în SUA; capcanele pentru gândaci, cu momeli notrăvitoare, au reprezentat o adevărată revoluţie în lupta pentru combaterea acestor insecte; erau remarcabil de eficiente şi invazia gândacilor părea să fi dat înapoi. Dar, la începutul anilor 2000, eficienţa capcanelor cu momeli scăzuse şi invazia era iar în plină forţă. Ce se întâmplase? Gândacii se adaptaseră, selecţia operase cu succes: insectele dezvoltaseră o aversiune faţă de glucoză, îndulcitorul  folosit în capcane pentru a-i „convinge” pe gândaci să înghită momeala otrăvită. 

(Foto: Shutterstock.com)

Curăţenia minuţioasă şi combaterea lor cu insecticide, la nivel „casnic” şi în depozite,  funcţionează încă în oarecare măsură, dar e o luptă grea, necurmată, fără răgaz. Sau, dacă ne luăm un răgaz, plătim mai târziu un preţ zdravăn. După cum explică autoarea articolului citat, succesul vremelnic din anii 1990 al capcanelor cu momeli otrăvite a făcut ca oamenii de ştiinţă şi cei responsabili de alocarea fondurilor pentru cercetări să se cam culce pe lauri; banii pentru cercetări entomologice au fost direcţionaţi spre studii asupra altor specii, care păreau mai ameninţătoare, precum ploşniţele, iar studiile asupra gândacilor de bucătărie şi asupra metodelor de a-i combate au luat o pauză, ceea ce a permis gândacilor să-şi reia expansiunea. 

Realitatea este că e greu de scăpat de ei. Mai curând decât să scăpăm de gândacii de bucătărie, probabil că, la un moment dat, vor scăpa ei de noi. Nu ştim care sunt şansele ca omenirea să dispară, dar putem spune cu multă siguranţă că şansele ca gândacii de bucătărie să ne supravieţuiască sunt mari. Au suportat schimbări uriaşe şi, graţie incredibilei lor rezistenţe, enormei lor puteri de adaptare, sunt tot aici. Erau pe lume înainte să apărem noi şi, cu mare probabilitate, ar rămâne şi dacă noi nu am mai fi. Dacă specia umană va dispărea cândva de pe planetă, gândacii de bucătărie – Marii Supravieţuitori – au toate şansele să se numere printre animalele care vor moşteni Pământul.