NASA a descoperit „o pereche de ochi” înfricoșători în spațiu, care se uită fix la noi

„Dacă privești mult în abis, abisul privește, la rândul său, în tine”, declara filosoful german Friedrich Nietzsche în 1886. Acesta pare să fie cazul și cu cei doi „ochi” înfricoșători în spațiu descoperiți de NASA.

Nietzsche nu ar fi putut anticipa cât de literal aveau să fie interpretate cuvintele lui aproape 140 de ani mai târziu. Totuși, iată-ne aici, privind o imagine surprinsă peste un abis de spațiu-timp de 80 de milioane de ani-lumină, ce pare să înfățișeze o doi „ochi” înfricoșători în spațiu, privind spre noi.

• Invențiile invizibile fără de care lumea modernă s-ar opri: de la GPS la fibra optică
• Un crater de impact în formă de potcoavă, descoperit în China, ar putea fi cel mai…

În realitate, desigur, nu este vorba de ochi. Imaginea este rezultatul ciocnirii a două galaxii, NGC 2207 și IC 2163, surprinsă de telescoapele spațiale Hubble și James Webb (JWST). Această interacțiune va duce, într-o zi, la formarea unei singure galaxii, cu o gaură neagră supermasivă în centrul ei.

Ce sunt cei doi „ochi” înfricoșători în spațiu descoperiți de NASA?

Fuziunea galaxiilor este un proces de lungă durată, nu o simplă explozie; este mai degrabă un dans cosmic lent, în care galaxiile se învârt una în jurul alteia până se contopesc complet. NGC 2207 și IC 2163 au mai avut o interacțiune acum milioane de ani și, acum, gravitează din nou una în jurul celeilalte, conform Science Alert.

Stadiul actual al fuziunii este încă departe de unificarea completă. Ambele galaxii încă au o structură spiralată clară, dar efectul gravitației lor reciproce este totuși semnificativ. Apropierea lor cauzează o explozie de formare stelară, iar norii de gaz interstelar din ambele galaxii sunt comprimați, pregătindu-se pentru nașterea unor noi stele. Aceste stele se nasc atunci când aglomerările dense din acești nori se prăbușesc sub gravitație, formând semințele noilor stele.

Fiecare galaxie produce zeci de stele pe an, în contrast cu Calea Lactee, care are o rată mult mai redusă de formare a stelelor, producând echivalentul a doar câțiva „Sori” pe an.

Naștere și moarte stelară

Acolo unde nașterea de stele este prolifică, și moartea stelară este la fel. Stelele masive, care se formează în regiunile de naștere stelară, au o viață scurtă și sfârșesc în explozii de supernovă, care comprimă la rândul lor gazul din jur și declanșează o reacție în lanț de naștere și moarte stelară.

Aceste regiuni de formare stelară pot fi văzute în imaginea Hubble ca niște puncte sclipitoare de culoare albastru-palid, surprinse în ultraviolet. În schimb, camera în infraroșu mijlociu de la JWST excelează în captarea distribuției prafului cosmic, care formează structuri complicate asemănătoare unor pânze de păianjen, răspândite în fiecare galaxie.

Vă recomandăm să citiți și:

Cea mai îndepărtată galaxie cu disc observată vreodată este o ciudățenie a Universului

O gaură neagră „primordială” ar putea trece prin Sistemul Solar în fiecare deceniu

A reapărut pe cerul Pământului o cometă văzută pentru ultima oară de neanderthalieni

Astronomii au descoperit un nou posibil loc de formare al asteroidului Ryugu