Cine are grijă de părinții bolnavi sau bătrâni? Între responsabilitatea copiilor și nevoia de ajutor specializat

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Este firesc să-ți ajuți părintele bolnav, dar înseamnă aceasta că trebuie să renunți la serviciu, familie și propria sănătate pentru a deveni îngrijitor permanent? În cazul demenței, dragostea și devotamentul familiei pot avea nevoie de sprijin specializat.

Când un părinte îmbătrânește, se îmbolnăvește sau dezvoltă demență, asupra copiilor adulți apare adesea o presiune enormă: „Este datoria ta să rămâi acasă și să ai grijă de el”.

Sprijinirea unui părinte vulnerabil este un gest firesc de solidaritate. Aceasta nu înseamnă însă că întreaga responsabilitate trebuie să revină unui singur copil, obligat să renunțe la serviciu, venituri, familie sau propria sănătate.

Întrebarea necesară nu este „Cine trebuie să renunțe la propria viață?”, ci „De ce îngrijire are nevoie părintele și cum poate fi aceasta oferită, în siguranță, fără ca un singur membru al familiei să fie copleșit?”

Ajutorul poate lua mai multe forme

Responsabilitatea față de un părinte poate însemna programarea consultațiilor, administrarea finanțelor, cumpărături, vizite, găsirea unui îngrijitor sau contribuția la costurile serviciilor de îngrijire.

A fi un copil implicat nu presupune neapărat să devii infirmier, asistent medical și supraveghetor 24 de ore din 24.

Unele persoane își pot îngriji părinții acasă și aleg această soluție. În alte familii, boala este prea gravă, locuința nu poate fi adaptată sau copilul nu are pregătirea, timpul ori sănătatea necesare. Niciuna dintre aceste situații nu trebuie judecată din exterior.

Demența nu înseamnă doar pierderi de memorie

Demența poate afecta orientarea, judecata, limbajul, comportamentul și capacitatea de a desfășura activitățile zilnice. Persoana poate uita aragazul pornit, se poate rătăci, poate cădea, refuza medicamentele sau deveni agitată.

În etapele avansate pot apărea dificultăți de alimentație, incontinență, tulburări de somn și dependență aproape completă. Dragostea familiei rămâne esențială, dar nu poate suplini întotdeauna competențele medicale, adaptarea locuinței și supravegherea de care bolnavul are nevoie.

O schimbare bruscă a comportamentului, precum apariția neașteptată a confuziei, halucinațiilor sau agitației, necesită evaluare medicală, deoarece poate avea și alte cauze decât evoluția demenței.

Când trebuie reevaluată îngrijirea la domiciliu?

Familia ar trebui să solicite o evaluare atunci când părintele:

• se rătăcește sau părăsește locuința nesupravegheat;
• uită focul, apa ori aparatele pornite;
• cade frecvent sau nu se mai poate deplasa singur;
• nu își mai poate administra corect medicamentele;
• are nevoie de supraveghere și noaptea;
• refuză constant hrana, apa ori igiena;
• manifestă agitație, agresivitate sau halucinații.

Epuizarea, depresia, îmbolnăvirea ori pierderea controlului de către îngrijitor sunt, la rândul lor, semnale că actuala soluție nu mai este sustenabilă.

Mutarea într-un centru potrivit nu reprezintă automat abandon. În anumite situații poate oferi siguranța și îngrijirea pe care familia nu le mai poate asigura acasă. Centrul trebuie însă verificat atent, iar implicarea familiei ar trebui să continue.

Ce spune legea din România?

Codul civil prevede, în anumite condiții, obligația de întreținere între rudele în linie dreaptă, inclusiv între părinți și copii. Aceasta intervine atunci când persoana se află în nevoie și nu se poate întreține din muncă sau din propriile bunuri, iar cel obligat dispune de mijloace.

Legea nu stabilește însă, ca regulă generală, că un copil adult trebuie să locuiască împreună cu părintele, să renunțe la serviciu sau să ofere personal supraveghere permanentă. Întreținerea poate fi acordată în natură sau, atunci când nu este executată voluntar astfel, printr-o pensie stabilită în bani.

Situațiile litigioase necesită consultarea unui avocat, deoarece obligația concretă depinde de veniturile, bunurile și împrejurările fiecărei persoane.

Dacă relația a fost abuzivă sau responsabilitatea este împărțită inegal

Boala nu șterge trecutul și nu transformă automat o relație abuzivă într-una apropiată. Un copil adult poate contribui la găsirea unei soluții sigure fără să revină în aceeași locuință și fără să accepte din nou umilirea sau violența.

Vinovăția nu poate ține locul unui plan realist de îngrijire. Limitele pot fi păstrate chiar și atunci când părintele este bolnav.

În unele familii, rolul de îngrijitor îi este atribuit automat copilului considerat „disponibil”: cel care nu are copii, lucrează de acasă sau locuiește mai aproape. Proximitatea nu înseamnă automat disponibilitate, pregătire sau consimțământ.

Istoria familiei poate complica și mai mult situația, mai ales când părinții au sprijinit financiar sau patrimonial un copil mai mult decât pe ceilalți. Ajutoarele și bunurile oferite în trecut nu stabilesc singure cine trebuie să asigure îngrijirea și nici nu îi scutesc automat pe ceilalți frați de orice implicare. Responsabilitățile trebuie discutate deschis și împărțite în funcție de posibilitățile reale ale fiecăruia.

Copiii minori nu trebuie transformați în îngrijitori

Un minor poate ajuta ocazional, dar nu ar trebui să devină responsabil de medicamentele, igiena intimă, supravegherea nocturnă sau crizele unui adult. O asemenea inversare a rolurilor îi poate afecta educația și sănătatea emoțională.

Ce soluții există?

Primul pas este evaluarea medicală realizată de medicul de familie și, după caz, de neurolog, psihiatru sau geriatru. Familia poate solicita informații de la serviciul public de asistență socială al primăriei sau de la DGASPC despre îngrijirea la domiciliu, centrele de zi, serviciile de tip respiro, centrele rezidențiale și evaluarea gradului de handicap.

Persoanele încadrate în grad de handicap grav pot avea dreptul, în condițiile legii, la asistent personal sau la indemnizația corespunzătoare. Serviciile disponibile și criteriile de acces diferă însă de la o localitate la alta.

O soluție echilibrată protejează demnitatea părintelui și, în același timp, sănătatea și viața personală a celui care îl îngrijește.

Știați că?

Organizația Mondială a Sănătății arată că majoritatea persoanelor cu demență sunt îngrijite de rude sau de alți îngrijitori neplătiți. Aceștia se confruntă frecvent cu dificultăți financiare, sociale și psihologice care le pot afecta sănătatea fizică și mintală.

Epuizarea îngrijitorului nu dovedește lipsa iubirii. Ea arată că responsabilitățile au depășit resursele unei singure persoane și că este nevoie de ajutor.

Surse

https://mmuncii.gov.ro/wp-content/uploads/2025/08/Vol3_UID_Mar2024_web-1.pdf

https://www.alz.org/help-support/caregiving/care-options/long-term-care

https://www.who.int/data/gho/data/themes/global-dementia-observatory-gdo/dementia-carer-support-services

https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/dementia

https://www.firstlighthomecare.com/blog/six-mistakes-adult-children-make-when-parents-are-aging-and-sick/

Vă recomandăm să citiți și:

Un nou trend în online: ce sunt site-urile de dopamină?

O modificare subtilă a unghiilor poate fi un semn al unei boli ascunse

Oamenii de știință explică beneficiile cititului de plăcere

Inflamația din organism ar putea influența sănătatea mintală?