Potopul lui Noe – un episod care a schimbat istoria

Pionierii

Numeroase ipoteze au fost lansate in decursul istoriei in incercarea de a explica circumstantele cataclismului preistoric insa, abia in 1990, geologii William Ryan si Walter Pitman au reusit sa stranga dovezi clare ale potopului care a avut loc in urma cu 7500 de ani.

• Inteligența Artificială a găsit originea psihozei în creier
• O teorie bizară spune că în Univers există un singur electron

Sirul evenimentelor, asa cum a fost imaginat de cei doi cercetatori, a avut loc cu mult inainte de aparitia episodului biblic al potopului lui Noe, care a durat 40 de zile si 40 de nopti. Ryan si Pitman cred ca revasarea Mediteranei in lacul care urma sa devina Marea Neagra, a inspirat, prin amploarea si gravitatea sa, povestea potopului biblic care avea sa fie scrisa mult mai tarziu.

Echipa acestora a cules mostre ale sedimentelor marine aflate in adancul Marii Negre, care au revelat faptul ca acest teritoriu era odata un tinut uscat. Sedimentele erau acoperite de sectiuni uniforme de namol, sugerand faptul ca suprafetele au fost “batute” multa vreme de fluxuri de apa sarata. Echipa de cercetatori a avansat si ideea ca potopul nu a fost un eveniment global, ci mai degraba unul local, insa intrebarea lor cea mai arzatoare ramanea alta: era acea zona locuita? Perspectiva pe care Ryan si Pitman au propus-o era una complet diferita si nu lipsita de baze stiintifice. In opinia acestora, Marea Neagra nu exista in urma cu 7500 de ani, ci in locul ei se afla un lac cu apa dulce, alimentat de rauri si inconjurat de terenuri fertile. O asemenea oportunitate, care le garanta apa potabila si hrana din belsug nu putea sa scape oamenilor din Neolitic, prin urmare este foarte posibil ca acestia sa se fi stabilit in jurul lacului si sa intemeieze asezari.

In aceasta perioada, clima globala trecea prin transformari importante: incalzirea care a urmat ultimei glaciatiuni a cauzat topirea masiva a ghetarilor si, prin urmare, cresterea rapida a nivelului marilor si oceanelor. Ryan si Pitman sunt de parere ca in momentul in care nivelul marilor a ajuns intr-un punct critic, acestea s-au revarsat. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Marea Mediterana care a crescut atat de mult, incat a invadat vechiul lac, transformandu-i bazinul intr-o mare cu apa sarata si distrugand campiile fertile care il inconjurau. Odata cu acestea au disparut si asezarile umane care se aflau acolo, impreuna cu oameni, specii de plante si de animale. Cei care au fost martorii acestei catastrofe au crezut probabil ca inundatiile masive sunt consecintele furiei unui zeu si au povestit mai departe urmasilor lor ceea ce avea sa ramana in istoria lumii drept Marele Potop. Ghidandu-se dupa directia curentilor nordici veniti din stramtoarea Bosfor, cercetatorii au aproximat ca forta cu care apa a navalit si a ocupat teritoriile uscate a fost de 20 ori mai mare decat viteza de curgere a cascadei Niagara. In vreme ce nivelul apei crestea cu 15 centimetri pe zi, asezarile umane s-ar fi aflat la cateva sute de metri sub apa intr-un an.

Glasul marii

Teoria celor doi cercetatori a parut perfect plauzibila unei echipe internationale de cercetatori, specializati in diferite domenii. Condusi de Robert Duane “Bob” Ballard, celebrul oceanograf si specialist in arheologie marina, si ajutati de mijloace moderne de cercetare si masurare, acestia au pornit in explorarea adancurilor Marii Negre pentru a cauta dovezi puternice care sa vina in sustinerea acestei teorii.

In vara anului 1999, Ballard si colegii sai au pornit in cautarea campiilor odata fertile si mangaiate de soare. Mergand pe ideea ca nivelul apei a crescut cu peste 150 metri in timpul revarsarii, echipa a incercat sa identifice ceea ce ar fi trebuit sa fie linia de coasta a vechiului lac. Cu ajutorul unui sonar performant acestia au reusit sa localizeze o suprafata aflata la 37 de kilometri de actuala coasta a marii. Adiacent acestei intinderi se afla bazinul fosului lac, iar la o oarecare departare se afla dune de nisip care modeleaza forma initiala a coastei. Imaginile captate cu ajutorul sonarului au fost primele dovezi ale existentei unei acumulari de apa anterioare marii, insa cercetatorilor le mai lipseau cateva piese ale puzzle-ului.

Sonarului i-au urmat scufundarile, cele care au adus la suprafata mostre de sedimente si organisme marine fosilizate. Desi analiza acestora a durat ceva timp, se pare ca rezultatele au meritat asteptate. In noiembrie 1999, Ballard a dat publicitatii rezultatele. Au fost analizate noua specii diferite de moluste, dintre care sapte erau specifice mediului de apa sarata, si a caror vechime a fost aproximata la 6 800 de ani vechime. In schimb, celelalte doua exemplare s-au dovedit a fi specii de apa dulce, extincte in prezent, care au populat adancimile lacurilor in urma cu 7 460 pana la 15 500 de ani. Descoperirea lor este o dovada a faptului ca apa trebuie sa fi fost dulce cu pana la 7 460 de ani in urma, oferind inca o dovada asupra modului in care s-a format Marea Neagra.

Adresa lui Noe?

Ultimele descoperiri au fost de natura sa lumineze trecutul “uscat” al bazinului Marii Negre, insa cercetatorii au simtit nevoia sa treaca rapid la urmatoarea intrebare: “Ce s-a intamplat cu oamenii aflati aici?”
In toamna anului 2000, au inceput cautarile unor posibile asezari umane. La scurt timp dupa aceea au fost gasite unelte care s-au dovedit a fi artefacte importante, insa pentru Ballard, dovada suprema insemna gasirea unor ramasite ale adaposturilor umane. Dupa cautari asidue si vizualizarea atenta a zeci de kilometri patrati care ar fi putut ascunde secrete, eforturile cercetatorilor pareau ca vor fi in sfarsit rasplatite. Locul care urma sa se numeasca “Site 82”, se afla la 95 de metri adancime si reprezinta o structura facuta de mana omeneasca. Cercetatorii au reusit sa obtina imagini detaliate ale sitului cu ajutorul unui aparat numit “Micul Hercule”.

Ceea ce au putut observa erau imagini ale unor grinzi de lemn, bucati de ceramica si unelte din piatra. Insa la o datare ulterioara cu radiocarbon s-a dovedit ca lemnul era prea tanar pentru a face parte din structura unor asezari din urma cu 7500 de ani. In schimb, probele de sedimente colectate din sit au revelat faptul ca fundatiile sunt facute dintr-un tip de piatra popular in cadrul asezarilor neolitice din regiune. Pana in prezent, oamenii de stiinta nu pot afirma cu precizie daca situl 82 este unul neolitic, intemeiat inainte de revarsare, insa posibilitatea ca lucrurile sa fi stat asa exista. Numai cercetarile viitoare vor putea confirma sau infirma acest fapt. Adancimile reci si sarace in oxigen ale Marii Negre au facut ca aceasta particularitate sa se transforme intr-un adevarat noroc pentru arheologi si oameni de stiinta, deoarece are capacitatea de a conserva dovezi care au supravietuit timp de sapte milenii, dovezi care ar fi fost pierdute oriunde altundeva.

Credinciosii nu au nevoie de o dovada a existentei potopului lui Noe, in vreme ce dovezile existentei acestui eveniment in istorie nu constituie implicit si o dovada a existentei lui Dumnezeu. Desi in urma expeditiei lui Ballard nu a fost complet lamurit aspectul martorilor puternicelor revarsari de ape, uneltele si alte artefacte sunt ramasite care vorbesc despre istoria omenirii.

“Globalizare” locala

Povestea potopului in sine este una controversata. Episodul, citit in prezent, nu poate fi luat in nici un caz ad literam, ci poate fi integrat mai degraba in randurile mitologiei. Oamenii de stiinta au refuzat sa mearga pe principiul “crede si nu cerceta”, ci si-au inventat un principiu propriu, de genul “cauta adevarul din pamant”.

Una dintre cele mai mari dileme legate de potop este daca acesta a fost sau nu global. Desi pare un pic probabil ca o asemenea catastrofa de proportii sa fi lovit intreg Pamantul, oamenii de stiinta au trecut la analizarea atenta a rocilor si sedimentelor care par sa spuna intotdeauna adevarul. Furtuni, fulgere, cutremure si alte perturbari geofizice au insotit aceasta catastrofa. Pentru cei care au fost martori, cu siguranta ca aceasta desfasurare de forte nu putea sa fie decat manifestarea furiei unui zeu, iar amintirea acestui eveniment aproape apocalitic a fost transmisa oral, din generatie in generatie, pentru a fi pastrata mai tarziu in cantece, epopee si in episodul biblic care a fost relatat in Geneza.

Cat despre dezabaterea aprinsa asupra localizarii potopului, oamenii de stiinta au gasit o explicatie, care a fost insa acceptata numai in parte. Raspunsul este simplu: a fost un eveniment local. Si aici taberele se impart iar in doua: in vreme ce unii sustin ca a fost locala, dar globala, in sensul ca s-a petrecut in mai multe parti ale globului, dar in perioade diferite de timp, cea de-a doua tabara sustine ca a fost doar intr-un singur loc, posibil in zona Marii Neagre, dar proportiile sale au fost atat de mari, incat povestea s-a propagat sub diferite forme de-a lungul unei foarte lungi perioade de timp, devenind “globala”. Insa exisa si un consens asupra unui aspect: potopul nu a fost global si simultan. Este greu de crezut ca un astfel de eveniment poate cuprinde in acelasi timp intreaga suprafata a Pamantului si nu poate in nici un caz explica diversitatea faunei si florei din prezent. Un alt argument este ca dupa ce potopul a distrus orice planta sau fiinta vie, ramase in afara arcei, si dupa incetarea ploilor, porumbelul se intoarce cu o ramura de maslin in cioc. Ori, acest lucru nu ar fi fost posibil nici la un an dupa oprirea ploii, deoarce totul ar fi fost distrus. Teoria cercetatorilor este ca potopul a fost local, insa deoarece in acele vremuri “global” inseamna zona cunoscuta lor, iar deplasarile de pe un continent pe altul nu existau nici macar in science-fiction, porumbelul a reusit sa zboare pana la o zona care nu fusese afectata de ape, de unde a cules ramura de maslin, cea care avea sa devina simbol al renasterii si al reinnoirii.