Parinti buni cu copii rai

Samanta rea

Ani buni, specialistii din domeniul sanatatii mentale au fost invatati sa vada in copii produsele mediului in care au crescut, sa considere ca in spatele unui comportament rau cronic se afla intotdeauna un parinte, explica Friedman. Si totusi, in opinia lui, desi nu se poate nega ca exista si parinti „rai”, realitatea este ca oameni cat se poate de cumsecade pot produce copii „toxici”.

• Un veteran NASA a inventat un propulsor care sfidează legile fizicii
• Oamenii de știință din domeniul energiei dezleagă misterul strălucirii aurului

„Prin <toxici> nu inteleg <psihopati>, nu ma refer la acei copii care la maturitate ajung criminali sau infractori de drept comun”, precizeaza specialistul. Despre psihopati s-a scris extrem de mult in literatura stiintifica, de la povestile frecvente de abuzuri in copilarie, la inclinatia timpurie catre violarea regulilor si pana la cruzimea acestora fata de animale; si daca exista pana si unele studii interesante care sugereaza ca un astfel de comportament antisocial poate fi modificat prin cursuri de „parental coaching”, sunt foarte putine in revistele de specialitate (daca asa ceva exista) cercetarile facute pe tema paradoxului parintilor buni cu copii rai.

„Ne minunam auzind despre copilul curajos care supravietuieste celor mai toxici parinti si mediului cel mai potrivnic, cladindu-si o viata plina de succes. Totusi, notiunea ca unii copii sunt efectiv niste poame rele iesite din parinti decenti este greu de digerat.” Potrivit lui Friedman este „contra firii” nu doar pentru ca pare o judecata atat de pesimista si nemiloasa, ci si pentru ca violeaza credinta comuna conform careia fiecare om dispune de un potential aproape nelimitat de schimbare si auto-perfectionare.

Dar nu toti copiii se vor dovedi sclipitori, nu toti vor ajunge „cineva”, dupa cum nu toti oamenii sunt buni la suflet si iubitori. Si asta nu neaparat din cauza unui esec al parintilor in a-i educa sau a influentei unui mediu pauper sau ostil: ci pentru ca trasaturile de caracter, ca intregul comportament uman, au componente innascute, nemodificabile, genetice, care nu pot fi modelate integral nici chiar de cel mai propice mediu, ce sa mai spunem de psihoterapeuti, cat ar fi ei de talentati.

Personalitatea? Un mister

„La ora actuala, miza principala a oricarui specialist in psihiatrie infantila este ca boala este de multe ori in copil si ca reactiile familiei pot agrava tabloul, dar nu-l pot crea in totalitate”, crede si Dr. Theodore Shapiro, specialist in psihiatrie infantila la Weill Cornell Medical College. Realitatea este ca „epoca lui <nu exista copii rai, ci doar parinti rai> a apus”.

Ideea ca factorii genetici influenteaza comportamentul, si implicit personalitatea, este foarte veche. Cea mai convingatoare dovada a fost dintotdeauna, scria Darwin, domesticirea reusita a animalelor. In ceea ce priveste calitatile psihice, transmiterea lor este vadita la caini, cai si alte animale domestice. La om, dincolo de anumite gusturi si apucaturi, inteligenta generala, curajul, temperamentul, sunt cu siguranta mostenite.

Dar spre deosebire de influentele genetice asupra coeficientului de inteligenta, care au fost studiate continuu de un secol incoace, studiul influentelor genetice asupra personalitatii are o istorie mai scurta. Lipsa unor masuratori de necontestat ale calitatilor personalitatii a impiedicat progresul si in aceasta directie. In plus, pana recent, specialistii n-au reusit sa se puna de acord nici macar in privinta celor mai importante trasaturi ale personalitatii. La ora actuala, exista totusi un consens modest ca cinci „super-factori” ar fi necesari pentru a descrie personalitatea: extroversiunea, neuroticismul, constiinciozitatea, franchetea sau deschiderea catre nou si caracterul de a fi agreabil.

Sub jugul destinului genetic

Pe cat se pare, conform unui articol aparut recent in New Scientist, daca ai gene bune, merita sa fii extrovertit. Si desi persoanele extrovertite se nasc, nu se fac, sau cel putin asa se spune, lucrurile ar putea fi mai subtile: s-ar putea ca fiecare om sa-si „croiasca” personalitatea in mediul inconjurator astfel incat sa exploateze la maxim genele din dotare.

De-a lungul timpului, comparatiile conventionale dintre gemeni identici si nonidentici au indicat faptul ca aproape jumatate din diferentele individuale in trasaturile de personalitate au la baza vreo cauza genetica. Prin urmare, oamenii au avut tendinta de a se gandi la trasaturile de personalitate ca determinate in mare masura de gene, explica psihologul evolutionist Aaron Lukaszewski de la University of California din Santa Barbara.

El a banuit din capul locului ca exista o „fisura” in acest rationament, intrucat daca personalitatea ar fi determinata in mod rigid, atunci indivizii s-ar putea trezi cu un tip de personalitate „gresit” pentru situatia lor. O personalitate extravertita de exemplu, il expune pe cel care-o poseda la conflicte sociale: oamenii mai slabi „de inger” sunt mai predispusi la a suferi in astfel de confruntari, in vreme ce aceia mai „aprigi” ar putea trage beneficii scotand genele „bune” la inaintare. Pentru a evita nepotrivirile, a teoretizat Lukaszewski, evolutia trebuie sa fi favorizat un sistem mai flexibil.

Da vina pe cromozom!

Antica disputa dintre determinism si liberul arbitru a reusit asadar sa-si gaseasca o substanta stiintifica, un suflu nou in baza carui sa se realimenteze neincetat. Avem acum ADN-ul, genomul si patrimoniul genetic: o cantitate enorma de informatii care ne determina trasaturile somatice, capacitatile fizice, slabiciunile, si chiar si comportamentul; inteligenta, exprimata prin coeficientul de inteligenta urmeaza si ea o predispozitie genetica, personalitatea se afla intr-o relatie stransa cu o gena de pe cromozomul 11; chiar si stresul pare a fi puternic influentat de gena CYP17 de pe cromozomul 10, cea care sintetizeaza enzima capabila sa transforme colesterolul in hormoni decisivi pentru viata noastra sociala si sexuala.

Pe de alta parte, descoperirile de data recenta cu privire la genomul uman au ridicat o multime de perplexitati. Practic, genomul este atat de amplu incat reconstruirea unor „trasee” logice de tip cauza-efect este un lucru imposibil. Din vastul patrimoniu genetic detinut de fiecare dintre noi, nu toate genele vor fi activate in decursul existentei noastre, si nu toate sunt protejate de mutatii. Apoi creierul, ca de altfel intregul organism uman, poate induce la randul lui activari sau dezactivari ale unor anumite gene, iar mediul inconjurator contribuie si el deloc neglijabil la aceasta opera de „adecvare” a fiintei noastre genetice, in bine sau in rau.

Prin urmare, potrivit celor mai acreditate teorii actuale, fiecare individ opereaza propria alegere dintr-o serie de stimuli si evenimente in mare masura in baza genotipului, creandu-si un set unic de experiente. Altfel spus, oamenii contribuie la crearea propriului mediu. Acest mod de a privi dezvoltarea umana nu neaga existenta unor medii inadecvate sau extenuante si nici nu minimalizeaza rolul jucat de studiu si educatie. Mai degraba, priveste oamenii drept organisme creatoare dinamice, carora oportunitatea de a invata si a experimenta noi medii le amplifica efectele genotipului asupra fenotipului.

Si in ultima instanta, tot in bine sau in rau, s-ar parea ca parintii au totusi puteri limitate in a-si influenta copiii.

*

DESCOPERA LUMEA IN CARE TRAIESTI!

• 100 de curiozitati despre lumea in care traim
  
• 100 de lucruri pe care nu le stiai despre lumea din jurul tau
  
• 50 de lucruri neobisnuite pe care nu le stiai despre tine