Campanie pentru ”eliminarea” IADULUI sau cât durează chinul veşnic – FOTO

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Iadul nu mai este la fel de popular cum era pe vremuri, cel puţin în SUA.  De-a lungul ultimilor 20 de ani, numărul de americani care cred în chinul veşnic a scăzut de la 71 la 58 %. Raiul, prin contrast, a ”câştigat” în notorietate şi rămâne un concept aproape universal acceptat.

La baza acestor statistici este o enigmă care continuă să preocupe conştiinţa unor creştini, cărora li se pare cam dificil să accepte existenţa unui drept şi iubitor Dumnezeu cu o doctrină ce condamnă miliarde de oameni la pedeapsa veşnică.

„Chinul veşnic este intolerabil dintr-un punct de vedere moral, deoarece îl preface pe Dumnezeu într-un monstru însetat de sânge, care menţine un Auschwitz veşnic pentru victimele cărora nu le permite nici măcar să moară”, a scris regretatul Clark Pinnock, un influent teolog evanghelic.

Chiar dacă filozofii religioşi au argumentat încă din primele zile ale creştinismului adevărata natură a iadului, în ultimele decenii dezbaterea a devenit deosebit de pronunţată printre milioanele de americani care se identifică drept evanghelici.

”Ce-ar fi dacă înăbuşirea ideii iadului se datorează nu slăbiciunii emoţionale, nici pierderii unui angajament evanghelic? Ce dacă fundamentele biblice gândite să sprijine chinul conştient fără de sfârşit sunt mai puţin sigure decât a fost presupus?”, scrie Edward Fudge, a cărui carte apărută în 1982, Focul care Consumă (The Fire That Consumes), este considerată, în general, ca fiind lucrarea ştiinţifică care ar fi început dezbaterea actuală.

Fudge este printre cei care susţin o doctrină alternativă, cunoscută sub numele de „anihilaţionism” sau „nemurirea condiţionată”, care susţine că, după moarte, păcătoşii încetează pur şi simplu să existe, în timp ce aceia care sunt mântuiţi se bucură de viaţă veşnică sub harul lui Dumnezeu. Deşi nu este un rezultat pozitiv pentru cei păcătoşi, această doctrină se considera a fi una mai milostivă şi prezice o soartă mai blândă decât o tortură eternă.

Tradiţionaliştii consideră această doctrină o erezie născută din sentimentalism greşit. Dar anihilaţioniştii cred că au făcut deja incursiuni semnificative în cadrul comunităţii evanghelice.

„Predicţia mea este că, chiar şi în cadrul cercurilor evanghelice conservatoare, punctul de vedere despre anihilarea iadului va fi punctul de vedere dominant în 10 – 15 ani”, spune Preston Presarati, care este co-autor al cărţii Radierea Iadului ( Erasing Hell), care  în 2011 s-a aflat pe locul trei pe lista de bestselleri în New York Times.

Iadul la început

În primii săi ani, creştinismul nu a avut un consens cu privire la natura iadului. Un teolog din secolul al III-lea, Origen Adamantius, a crezut că cei răi şi păcătoşi au fost pedepsiţi după moarte, dar numai atât ca sufletele lor să se pocăiască şi apoi să fie readuse la starea lor iniţială de puritate. Această doctrină este cunoscută sub numele de universalism. Ea spunea că toţi, inclusiv Satana, ar fi în cele din urmă salvaţi şi reuniţi cu Dumnezeu.

Irenaeus of Lyons, un episcop din secolul al II-lea, este strămoşul intelectual al anihilaţionismului. În lucrarea sa de cinci volume, Împotriva ereziilor (Against Heresies), a subliniat că sufletul nu este în mod inerent nemuritor, iar viaţa veşnică va fi acordată odată cu învierea lui Hristos, în timp ce cei răi vor fi lăsaţi să moară şi să se estompeze din existenţă.

Sursa foto:patheos

Interpretarea lui Sf. Augustin despre iad a dat tonul pentru doctrina oficială în următorii 1500 de ani.

În cartea sa, Cetatea lui Dumnezeu (City of God,), publicată în 426 d.Hr., Augustin din Hippo a stabilit tonul pentru doctrina oficială în următorii 1500 de ani. Iadul a existat nu pentru a reforma sau descuraja păcătoşii, a argumentat el, ci pentru a satisface cerinţele dreptăţii.

„Mă întreb dacă Chinul Conştient Etern (Eternal Conscious Torment sau ECT) este compatibil cu revelaţia biblică a dreptăţii divine. Fundamental în credinţă este că Dumnezeu va judeca oameniii „în funcţie de ceea ce ei au făcut (de exemplu, Apocalipsa 20:12)”, scria John Stott, cleric anglican de renume mondial şi lider evanghelic care a murit în 2011.

Dar, de-a lungul secolelor, apărătorii ECT au subliniat faptul că păcatul nu este ceva ce poate fi măsurat prin modul în care acesta îi afectează pe ceilalţi. Singura problema relevantă este că păcatul reprezintă o rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

„Dacă oamenii ne-au minţit, nu ne-au ascultat, sau au vorbit împotriva noastră, ar fi ei oare vrednici de moarte?”, se întreabă Robert Peterson teolog şi critic proeminent al anihilaţionismului. „Desigur că nu. Dar în cazul în care ei fac aceste lucruri împotriva lui Dumnezeu, merită ei pedeapsa capitală? Răspunsul consecvent al Bibliei este – da”

„Când vine vorba de rai şi iad, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să ştim definitiv într-un fel sau altul, ar fi făcut el însuşi totul mai clar”, spune Mark Galli, autorul lucrării Christianity Today, „Dar El a lăsat doar indicii tentante despre ce s-ar putea întâmpla. Unii pot merge mai departe, din fericire şi să trăiască cu acest mister”, a conchis Mark Galli.

Sursa: National Geographic

Vă recomandăm şi aceste articole: