O carte pe zi: „Permafrost”, de Eugen Uricaru. ”Toate clădirile care se ridică acolo ori sunt nişte închisori, ori seamănă cu ele”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Permafrost este un termen care defineşte solurile îngheţate tot timpul anului la o adâncime între 20 şi 1.500 de metri. În regiunile de permafrost există doar o vegetaţie săracă de tundră. „Topirea stratului de permafrost compromite orice încercare de activitate umană în zonă” – scrie Eugen Uricaru într-o notă finală la romanul său. „În mlaştină nu se poate construi nimic. În unele zone ale lumii, permafrostul e singura soluţie pentru civilizaţie, chiar dacă toate clădirile care se ridică acolo ori sunt nişte închisori, ori seamănă cu ele”.

Permafrost, sugerează romancierul, ar fi metafora revelatorie pentru săptămâna care a urmat căderii regimului comunist din România, în decembrie 1989, când se petrece acţiunea romanului, o săptămână a alegerilor, clarificărilor, confuziei extreme, jocului de oglinzi, scrie Mediafax.

Acţiunea se desfăşoară în acea săptămână, într-o localitate minieră neînsemnată, Suruleşti, unde cu decenii în urmă fusese exploatat la greu mineriul de uraniu de către ocupantul sovietic. Sovieticii plecaseră demult, lăsaseră în urmă o mină părăsită, neizolată. În deceniile care urmaseră, minerii ieşiţi la pensie încă de tineri îşi petreceau zilele anoste şi şterse la cârciumă, copiii muriseră toţi, aşezarea se încălzea cu lemne de foc al căror fum înnegrise zidurile blocurilor. Mina era sursă de îngheţ: „Asta e mină de piatră, rece, atât de rece încât te trage în jos, în hrubă, orice corp îngheţat e mai greu decât el când e viu. În mina asta totul e îngheţat. E un îngheţ permanent, permafrost se cheamă, aşa îi spun geologii”. Inginerul Valer Negrea-Negrescu fusese detaşat din Bucureşti la această mină, de personajul malefic Neculai Crăciun, sub pretextul de a ridica un zid la gura minei de uraniu. În realitate, detaşarea era o formă de detenţie politică, nimeni nu era interesat de izolarea minei. Când izbucneşte revoluţia, ale cărei ecouri ajung şi la Suruleşti, oamenii iau cu asalt Administraţia fostei mine, iar inginerul găseşte ascuns în seiful fostului director un bolovan extrem de greu, o plehbendă (oxid natural de uraniu) întunecată la culoare, de o radioactivitate extremă. „Se uitau cu sufletul la gură la ce se întâmpla la Bucureşti ori în altă parte; la Suruleşti, în afară de plimbarea cu steaguri şi ocuparea Administraţiei şi a cârciumii, nu se mai putea întâmpla ceva de luat în seamă”. Lumea puţină se organizează cum văd la televizor, într-un Front Popular, înfiinţează şi o Gardă, cu fostul artificier şef în frunte, pe post de comandant, vânează şi ei terorişti apăruţi de niciunde şi de nimeni văzuţi, patrulează străzile înarmaţi, trag la măsea în timpul rondurilor. O Românie în mic, în care cei care deţinuseră puterea se ascund un timp şi revin în alte funcţii cheie, ceilalţi din apropierea lor îşi împart funcţiile grase, pe principiul „cine a avut va mai avea, cine nu, tot aşa”, se instaurează frica şi nimic nu schimbă, doar oamenii între ei şi nici măcar unii noi. Imposibil să nu fi copleşit de densitatea şi tristeţea acestui roman al lui Eugen Uricaru, care încheie seria de cinci referitoare la România postbelică, începută cu „Supunerea”, continuată cu „Cât ar cântări un înger”, „Plan de rezervă” şi „Beniamin”.

Eugen Uricaru – „Permafrost”. Editura Polirom, colecţia Fiction Ltd. 298 pag.