O carte pe zi: „Români şi unguri. 1940 – 1945”, partea a II-a, de Petre Ţurlea

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Istoricul Petre Ţurlea a publicat, începând cu 1996, mai multe volume privind raporturile dintre români şi unguri: „Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească (studiu şi documente)”, Editura Enciclopedică,1996; „UDMR şi societatea românească”, Editura România Pur şi Simplu, 2003; „Transilvania de Nord-Est 1944- 1952”, Editura România Pur şi Simplu, 2005. În 2011, „Români şi unguri 1940-2011, cu texte revizuite şi adăugite”, apărea la Editura Karta Graphic şi includea cele trei volume publicate anterior, scrie Mediafax.

Acum, aceeaşi editură ploieşteană Karta Graphic lansează pe piaţă trei volume masive despre raporturile dintre români şi unguri în ultimul secol, bazate numai pe documente. Pe primul din cele două apărute deja l-am prezentat ieri, la această rubrică.

Şi de astă dată îi dăm cuvântul autorului:

„Relaţiile dintre români şi unguri, în anii 1940-1945, au păstrat caracteristica din perioada interbelică: o permanentă adversitate; mai mult, aceasta s-a acutizat, în urma raptului teritorial din 1940.
Românii erau indignaţi de faptul că li se impusese – de către Germania şi Italia – la Viena, cedarea unor teritorii în care erau singurul popor de etnogeneză. În plus, ei aveau din totdeauna asupra Transilvaniei de Nord-Est şi un drept demografic evident. Îl indicau toate lucrările cu adevărat ştiinţifice ale vremii. Cea mai apropiată de momentul Diktatului de la Viena era semnată de Sabin Mănuilă – La carte ethnographique de la Roumanie, Bucarest, 1940. (România nu a fost singura ţintă a pretenţiilor Ungariei. Primul Diktat de la Viena, 2 noiembrie 1938, a consfinţit destrămarea Cehoslovaciei; Ungaria primind cu acest prilej sudul Slovaciei şi o parte din Ucraina Subcarpatică – în total 12 400 km2, cu o populaţie de 1 100 000 locuitori. După ce a provocat grave incidente de graniţă, la Muncacevo şi Ujghorod la 14 martie 1939, Ungaria va ocupa toata Ucraina Subcarpatică la 15-17 martie 1939. în aprilie 1941, va ocupa o parte din Iugoslavia.) Prin al doilea Diktat de la Viena, 30 august 1940, Ungaria lua de la România un teritoriu de 43 000 km2; aici erau 2 604 000 locuitori, din care 1 305 000 români (50,1 %) şi 968 000 ungari şi secui (37,2 %); mai erau germani – 72 109 (2,8 %), evrei – 148 649 (5,7 %), rutenii. – 28 098 (1,1 %), alţii – 87 184 ( 3,4 %). Aşadar, românii nu erau majoritari doar în raport cu ungurii şi secuii, ci deţineau şi o majoritate absolută, în raport cu toate minorităţile etnice la un loc. România nici măcar nu pierduse în luptă acest teritoriu, Ungaria refuzând, cu laşitate, o confruntare directă, pe câmpul de luptă, convinsă că nu va fi în stare să-i faca faţă. în perioada stăpânirii horthyste a Transilvaniei de Nord-Est, adversitatea dintre cele două popoare s-a accentuat şi datorită atrocităţilor antiromânaşti ale administraţiei maghiare, la care a participat cea mai mare parte a ungurilor din regiunea respectivă. Recâştigarea regiunii răpită samavolnic în 1940 a fost un ţel major al Poporului Român în toată perioada celui de al Doilea Război Mondial; ca şi recâştigarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Lupta pentru aceste teritorii era dreaptă.

De partea cealaltă, ungurii erau satisfăcuţi de faptul că au câştigat, în 1940, jumătate din Transilvania. Dar, orgoliul lor nemăsurat nu se împăca cu ideea că ceea ce câştigaseră era doar un cadou din partea Berlinului şi Romei; nu fuseseră în stare să înfrângă Armata Română. De aceea, au încercat să făurească o aură de eroism Armatei Maghiare care intra în Transilvania de Nord-Est. Pentru ca penibilul situaţiei să fie deplin, militarilor maghiari li s-au ridicat arcuri de triumf în localităţile unde intrau «glorioşi»; în oraşele principale, însuşi Horthy, pe un cal alb, se afla în fruntea trupelor. Şi, ca să dea impresia unei cuceriri vitejeşti, răzbunătoare pentru umilinţa acceptării Tratatului de la Trianon din 1920 şi a ocupării Budapestei din 1919, a fost adusă o forţă militară cu totul disproporţionată, mărşăluind prin Transilvania de Nord-Est ca după un război victorios, deşi nu se trăsese nici un glonţ împotriva «inamicului», a Armatei Române. In trufaşa operaţiune au fost antrenaţi 309 932 militari, la care se adăugau 7 300 membri ai administraţiei militare, 2 268 subofiţeri, 56 ofiţeri şi trei detaşamente de urmărire ale Poliţiei, 1 200 subofiţeri, 17 ofiţeri şi trupa aferentă aparţinând Jandarmeriei. Dacă, imediat după Diktatul de la Viena din august 1940, oficialităţile de la Budapesta şi presa budapestană s-au arătat foarte mulţumite, afirmând chiar că nu speraseră să obţină atât de mult, foarte repede vor anunţa că nu este de ajuns, că ţelul este recucerirea întregii Transilvanii şi a Banatului.

Toate acestea au generat o situaţie de-a dreptul explozivă în relaţiile dintre România şi Ungaria în toată perioada ocupaţiei hortyste a Transilvaniei de Nord-Est, Germania a împiedicat transformarea acestei situaţii într-un conflict militar. In condiţiile războiului împotriva URSS, Berlinul avea nevoie de linişte în spatele frontului; avea nevoie ca atât Armata Ungară, cât şi Armata Română, să participe la războiul contra Moscovei, nu să se lupte între ele; dorea să folosească doar în beneficiu propriu rezervele de petrol şi agricole ale României. Nu a admis un război între cele două state, acţionând pentru menţinerea statuquo-ului teritorial, concomitent, însă, întreţinând şi speranţele ambelor tabere în satisfacerea ţelurilor lor, satisfacere condiţionată, evident, de fidelitatea faţă de Reich”.

Petre Ţurlea face şi câteva precizări: în cei 20 de ani de la apariţia volumului său „Români şi unguri 1940-2011”, au fost identificate foarte multe documente noi, privind problema respectivă, în Arhiva Naţională Istorică Centrală, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ajunsă la Arhiva Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii). Astfel, volumul de faţă nu este doar o reluare. Pe lângă argumentarea în plus a unor fapte cunoscute, se evidenţiază unele asupra cărora istoriografia nu s-a aplecat, se stabilesc, cu mai mare claritate, răspunderile. În Anexe sunt inserate documentele cele mai importante nou identificate.

Petre Ţurlea – „Români şi unguri. Volumul II. 1940- 1945”. Editura Karta-Graphic. 548 pag.