De la tăbliţă la tabletă. O istorie a comunicării în România

Orice copil care a trecut prin şcoala românească ştie că documentul cel mai vechi păstrat în limba română este o scrisoare. Neacşu Lupu, cel care a scris-o în iunie 1521, de la Dlăgopole (Câmpulung Muscel), era negustor şi legătura sa cu judele Braşovului Johannes Benkner, pe care îl avertizează în textul cu pricina de intenţiile turcilor, era destul de veche, dacă ne gândim că numele său apare într-un proces braşovean cu un deceniu înaintea redactării. Asta dacă ne pasă să şi înţelegem ce se comunică, scrie Mediafax.

 

Altfel, distracţia confundării semnelor cu comunicarea în teritoriul pe care îl numim azi România le-a dat ocazia pasionaţilor de mistere să coboare până în secolul al VI-lea înaintea erei noastre. Ce scrie pe cele trei tablete de lut descoperite la Tărtăria în 1961 a aprins imaginaţia multor entuziaşti, dar cum nu putut dovedi că este vorba despre scris, nici pentru comunicare nu se poate băga mâna în foc. Mai mult, tabletele au fost arse după descoperire, astfel că nici datarea lor nu s-a făcut decât după vechimea scheletului lângă care se spune că au fost găsite. Omul trăise pe undeva în perioada 5500 – 5300 înaintea erei noastre, dar, dacă autorul a vrut să spună ceva sau a fost contemporan cu cel care s-a ales cu calitatea de destinatar, acest lucru nu se poate comunica.

 

 

Serviciul poştal e legat de drumuri, iar prima reţea pusă la punct în mod organizat ţine de cucerirea romană a Daciei. Dacă tot vorbim despre era noastră, merită să ne dăm seama că scrisorile nu erau doar mesaje personale, treaba scrisului fiind şi una care ţinea de cultură şi civilizaţie. Jumătate din Noul Testament e alcătuită din epistole, iar creaţia lui Ovidiu din timpul exilului pe malul Mării Negre este organizată în acelaşi mod.

 

După retragerea administraţiei romane din Dacia (271 – 275), nici cu serviciile poştale lucrurile nu au mai stat prea bine. Abia în secolul al XIV-lea, când sunt create statele feudale Moldova şi Ţara Românească, apar şi primele date legate de călăraşi şi lipcani, curierii domneşti, pentru care târgurile de pe drum îngrijeau cai de olac, care erau puşi la dispoziţia mesagerului domnesc.

 

Corespondenţa era de stat şi făcea legătura între posturi, cuvântul evoluând în toate limbile europene în secolul XVI spre parcurgerea distanţelor dintre posturi. E şi perioada în care serviciile poştale se aleg cu primul şef în ţările române, marele postelnic ajungând responsabil cu legăturile cu aliaţii. În Moldova, principalele drumuri de poştă legau Iaşiul de Bârlad şi Galaţi şi, în direcţia opusă, de Hârlău şi Cernăuţi. Bucureştiul era deja reşedinţă domnească în acea vreme, aşa că principalele drumuri ale poştei se făceau de la Bucureşti la Târgovişte, fosta capitală, şi de la Bucureşti la Piteşti şi Craiova. În Transilvania, legăturile dintre marile centre comerciale Braşov, Sibiu şi Bistriţa erau doar o parte din reţeaua densă de drumuri. Îngrijirea cailor şi plătirea celor care se ocupau de olace a fost sarcina financiară a ţăranilor şi a negustorilor până în secolul XVIII, când cheltuielile au fost preluate de stat.

 

Chiar şi aşa, a mai durat un secol până când au apărut primele timbre româneşti. Cunoscute cu numele Cap de Bour, mărcile poştale puse în circulaţie pe scrisori în 1858 sunt considerate primele mărci poştale gumate din sud-estul Europei. Tipărite la Iaşi, după model austriac, mărcile poştale moldovene aveau şi sens politic, suzeranitatea otomană fiind reticentă la autonomia instituţională din Ţările Române. Mărcile cu dimensiuni ce variau în jur de 2 cm aveau valori de la 27 de parale la 108 parale.

 

Secolul XIX aducea în Ţările Române şi servicii de transport pentru călători, mărfuri şi corespondenţă, iar înfiinţarea primelor oficii poştale venea şi cu funcţia de factor poştal.

 

Serviciul de diligenţă moldovenesc a fost inaugurat la jumătatea secolului XIX şi lega, de două ori pe săptămână la început, oraşele de pe ruta Iaşi-Roman-Bacău Focşani, de unde se făcea legătura cu Ţara Românească.

 

 

Jumătatea secolului XIX e legată de Războiul din Crimeea (1853 – 1856), când Imperiul Rus a pierdut în faţa unei alianţe între Imperiul Otoman, Franţa şi Imperiul Britanic împreună cu Regatul Sardiniei. Conflictul începuse cu trupele ruse ocupând Ţările Române şi trecând Dunărea. Războiul din Crimeea a rămas în istorie ca una dintre primele confruntări în care a fost folosită tehnologia modernă, pe lângă utilizarea căii ferate şi a proiectilelor navale explozive fiind folosit telegraful. După retragerea ruşilor din principate, o companie din armata franceză a instalat linia telegrafică Bucureşti-Giurgiu, care a deservit iniţial exclusiv interese militare. După un an, în 1855, Oficiul telegrafic Giurgiu era inaugurat şi, până la unirea dintre Moldova şi Ţara Românească, erau deja deschise staţii la Bucureşti, Ploieşti, Buzău, Brăila şi Giurgiu.

 

La sfârşitul secolului XIX se instalau primele linii telefonice în Transilvania (1881) şi la Bucureşti (1881). Prima legătură telefonică particulară din Bucureşti s-a făcut între magazinul şi tipografia „Socec”. Dar utilizarea telefonului creşte rapid. Din 1894 până în 1906, în Capitală, numărul posturilor telefonice a crescut de la 177 la 2.960.

 

În 1930, serviciul de telefoane era concesionat de Guvernul României societăţii americane International Telephone and Telegraph Corporation din New York, pentru un împrumut de 8 milioane de dolari cu 8% dobândă. Aşa a rămas până în 1941, când statul român a răscumpărat compania.

 

 

Lansarea primelor servicii de telefoane mobile în România e legată de anul 1997. Primii operatori încheiau anul cu mai bine de 200.000 de clienţi împreună, depăşind de zece ori estimările de la lansarea serviciului, când telefonul mobil era văzut ca un acesoriu de lux. Prima ofertă taxa minutul de convorbire cu 0,45 dolari. Şi de atunci au apărut ofertele cu minute incluse sau primele secunde gratuite, astfel că secolul XX s-a încheiat cu obiceiul convorbirilor derulate din câteva cuvinte pe apel, dar şi cu primele oferte de conectare la fax şi internet pe mobil. Primele mesaje text costau 7 cenţi, abia după 1999 pornind o cursă a scăderii preţurilor între operatorii de pe piaţă, cu abonamentul Dialog Inedit de 4 dolari şi cu convorbirile de weekend de un cent pe minut.

 

De la telefonul Nokia „banană” la modelele mai accesibile Bosch şi Simens „cu clapetă”, Alcatel şi Phillips, anii 2000 au făcut loc aparatelor cu touch screen şi tabletelor incluse în oferta de abonament a companiilor de telefonie mobilă şi comunicarea personală s-a întâlnit din nou pe acelaşi suport cu comunicările oficiale ori cu cele de masă de care se ocupă presa.