Istoria tumultoasă a Catedralei Notre Dame din Paris

Catedrala Notre-Dame din Paris, ancorată mai mult ca oricând în timpurile noastre şi departe de a fi doar un muzeu, se vrea a fi, ca şi la origini, o casă a lui Dumnezeu, dar şi una a Omului, potrivit site-ului oficial al monumentului, citat de Mediafax.

• Un nou studiu sugerează că oamenii arhaici erau vânători pretențioși
• Fosilele de Anaconda arată de ce sunt acești șerpi atât de mari

Catedrala Notre Dame este considerată a fi un simbol arhitectonic, dar şi unul major cultural şi religios al Franţei.

Iar, cu 13 milioane de vizitatori pe an, este una dintre atracţiile turistice de top ale Parisului, găzduind, printre altele, marea orgă, unul dintre cele mai celebre instrumente muzicale din lume, dar şi Coroana cu spini, o relicvă a Pătimirilor lui Iisus Cristos.

Catedrala Notre-Dame din Paris, o bijuterie a artei gotice, jefuită şi vandalizată de multe ori în trecut, celebra, în 2013, 850 de ani de existenţă, iar, în 2014, 150 de ani de la salvarea sa de la distrugere de arhitectul Eugène Viollet-le-Duc.

Scriitorul Victor Hugo este însă acela care a avertizat în premieră opinia publică franceză în legătură cu riscul de distrugere a celebrei catedrale pariziene, publicând în 1831 romanul „Notre-Dame de Paris”, o mărturie a pasiunii sale pentru această sfidare tehnologică medievală, multă vreme dispreţuită.

Abia în secolul al XII-lea a apărut, ca dintr-o provocare nebunească, tentaţia de a străpunge, pentru a obţine mai multă lumină, zidurile groase ale arhitecturii romane, singurele capabile până atunci să reziste greutăţii boltelor masive din piatră. Trebuia construit mai sus, pentru a redistribui încărcătura boltelor în contraforturi şi a străpunge zidurile prin rozete imense, acele „roţi de foc” care difuzează lumina zilei într-o sclipire de culori.

Galerie foto

vezi galeria
6 foto

A fost nevoie să treacă 180 de ani pentru ca Notre-Dame, ale cărei lucrări de construcţie au debutat pe vremea papei Alexandru al III-lea, în 1163, cu Maurice de Sully, să fie finalizată pe Ile de la Cité din Paris, în locul unei foste catedrale romane.

Naţionalizată, profanată, jefuită

La mijlocul secolului al XII-lea, aceasta din urmă se dovedea a fi mult prea mică pentru populaţia Parisului, care cunoştea o explozie demografică. Atunci a apărut proiectul unei catedrale uriaşe, lungă de 135 de metri, înaltă de 40 de metri, o mărturie a prosperităţii relative a momentului, când foametele şi epidemiile deveneau ceva mai rare.

Mesaje sculptate în piatră prezintă scene din viaţa Fecioarei, de la încoronorări şi din Judecata de Apoi.

Modificări importante, începând din 1230, au făcut ca această catedrală să treacă de la goticul primitiv la cel strălucitor: terase au înlocuit acoperişurile în pantă, iar partea superioară a contraforturilor, incluzând multe rigole, permitea evacuarea apei de ploaie.

În Renaştere, Notre-Dame îşi trăieşte viaţa, dar foarte repede oamenii încep să nu mai fie interesaţi de această artă franceză a catedralelor denumite „gotice”, un termen dispreţuitor pentru a desemna un stil „goth”, deci „sălbatic”.

De la François I la Napoleon, suveranii francezi au continuat să îndepărteze catedrala de stilul ei original. Unii au camuflat stâlpii, alţii au ridicat uriaşe draperii şi au multiplicat statuarul baroc, cu riscul obţinerii unei lipse de armonie arhitecturală.

Credit foto: Pixabay

Însă regii au continuat să celebreze la Notre-Dame marile evenimente şi victoriile lor, până în secolul al XVIII-lea, cel al Luminilor: un secol negru pentru Notre-Dame. Adepţii canoanelor, considerând că vitraliile colorate „mănâncă lumina”, au înlocuit multe dintre ele cu sticlă albă. Din fericire, au rămas vitraliile din rozete.

Odată cu Revoluţia Franceză, a început ireparabilul. Notre-Dame a fost închisă, naţionalizată, profanată, jefuită sistematic, scoasă la vânzare ca simplă masă de materiale de construcţie, iar statuara ei galerie a regilor, de pe faţadă, a fost decapitată.

Catedrala a fost „cârpită” pentru a celebra Concordatul (1802), înscăunarea lui Napoleon (1804), dar 1831 a fost anul marii vandalizări. Sacristia şi odoarele au fost jefuite, vitraliile au fost sparte, arhiepiscopia a fost devastată.

Romanticii au fost emoţionaţi de acest destin trist, iar Victor Hugo reuşeşte să înalţe dintr-o dată conştiinţele publicând romanul „Notre-Dame de Paris”.

A rezistat la două războaie mondiale

Resurecţia edificiului este începută de arhitectul Eugène Viollet-le-Duc, care, mai bine ca oricare altul, îi înţelege funcţionalitatea, structura, şi o restaurează (1844-1864), respectându-i materialele, stilurile şi epocile prin care a trecut.

Catedrala a scăpat nevătămată din cele două războaie mondiale.

Între anii 1990 şi 1992, marea orgă, devenită în secolul al 20-lea cea mai celebră din lume, a făcut obiectul unei restaurări de amploare.

De asemenea, a avut loc o mare campanie de curăţare a faţadei vestice, care a durat zece ani, dezvăluind, în anii 2000, monumentul în adevărata sa splendoare.

Un incendiu a izbucnit, luni seară (15 aprilie 2019, la Catedrala Notre-Dame din Paris, de la o sursă a sistemului de încălzire.