Acordurile de la Oslo. Soluția propusă de Yitzhak Rabin pentru rezolvarea problemei arabe a Israelului

Yitzhak Rabin (1 martie 1922 – 4 noiembrie 1995) este o personalitate marcantă în istoria statului Israel. Îndelungata sa carieră politică și militară a facilitat semnarea Declarației Principiilor de la Oslo și consolidarea unor relații cu OEP (Organizația Eliberării Palestinei, fondată în 1964), cu toate că imaginea sa publică s-a deteriorat, aspect ce a contribuit la asasinarea sa de către un adept extremist la data de 4 noiembrie 1995.

Rabin vine la putere pentru a doua oară în calitate prim ministru în anul 1992, după ce Partidul Laburist din care făcea parte câștigă alegerile. Este o revenire surprinzătoare a Partidului Laburist, luând în considerare că ultimele alegeri câștigate de acesta au fost în anul 1974, perioadă când tot Ițhak Rabin (Yitzhak Rabin) a condus guvernul în funcția de prim-ministru. Cel mai probabil că reputația de erou al Războiului de Șase Zile (1967) a lui Rabin a contribuit la câștigarea unui număr însemnat de voturi, atât în 1974, cât și în 1992, astfel cele două victorii politice pot fi datorate personalității acestuia.

Linia politică propusă de Ițhak Rabin în timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru (1992-1995) este reprezentată de concepte precum: pacea, securitatea statului și includerea Israelului pe harta lumii civilizate și libere, după cum afirmă într-un discurs al său. Mai mult, pentru a consolida aceasta idee, se adresează palestinienilor în mod direct, afirmând că „sunt destinați să trăiască împreună pe aceeași bucată de pământ” și să „nu piardă această oportunitate care s-ar putea să nu mai existe niciodată” (referindu-se la a lucra împreună pe calea păcii).

Rabin nu a inclus adresarea către palestinieni fără motiv. În urma conflictelor din zonă, au avut loc noi schimburi de putere și influențe în regiune, din care majoritatea au fost nefavorabile țărilor arabe. În primul rând, Uniunea Sovietică se destramă, așadar lumea arabă pierde ajutorul unei super-puteri; Siria, în special, este cea mai afectată, deoarece nu reușise (cum nu a reușit nici până în ziua de astăzi) să recupereze Înălțimile Golan, cucerite de Israel în Războiul de Șase Zile (1967).

Închiderea regiunilor Gaza și Cisiordania

În timpul mandatului din 1992-1995, atacurile teroriste la adresa israeliților îl obligă pe prim-ministrul Yitzhak Rabin să închidă regiunile Gaza și Cisiordania pentru a preveni înrăutățirea violențelor, dar această acțiune îi izolează pe palestinienii de rând care nu mai pot ajunge la locurile de muncă. Odată cu aceasta, nivelul de sărăcie crește în comunitățile palestiniene, iar Israelul își atrage critici internaționale.

Yasser Arafat, liderul palestinienilor, este deschis dialogului ca urmare a situației precare în care se aflau conaționalii săi. Astfel încep discuții secrete între reprezentații celor două tabere, mai precis între Yossi Beilin (Israel) și Mahmoud Abbas (Palestina). Din nou, discuțiile de la egal la egal sunt purtate pe un teren aproape nestrăbătut până la acea dată în cadrul relațiilor dintre israelieni și palestinieni, deoarece până la începutul anilor 1980, palestinienii nu erau considerați a fi „parteneri în dialogul pentru pace”. Acest aspect s-a schimbat, iar în cele din urmă a fost creat contextul favorabil pentru semnarea acordurilor de la Oslo.

Ce prevedeau acordurile de la Oslo

Prevederile principale ale acordurilor de la Oslo țineau de împărțirea teritoriilor din Cisiordania și Fâșia Gaza. Administrația Palestinei avea sub jurisdicția sa cele mai mari orașe din Cisiordania, circa 25% din teritoriul total al Cisiordaniei și Fâșia Gaza, restul teritoriilor cu probleme erau păstrate sub tutela Israelului încă o perioadă de timp, până la stabilizarea situației. La sfârșitul perioadei interimare, administrația palestiniană urma să dețină 75% din teritoriul Cisiordaniei, asupra căruia avea să păstreze ordinea publică poliția palestiniană.

Problema acordurilor de la Oslo este însăși nerespectarea lor, de aceasta făcându-se vinovată în mare partea palestiniană. În urma înțelegerilor, OEP era cea care avea mai multe beneficii decât Israelul, fiindcă căpăta Gaza și Ierihonul, teritorii pe care le putea administra singură, iar influența Israelului era relevantă doar în ceea ce privește apărarea și afacerile externe.

Aparent avantajos, aranjamentul nu a mulțumit conducerea OEP – preponderent din cauza dorinței de a își crea un stat în toată regula, independent și recunoscut la nivel internațional. Așadar OEP a continuat să susțină actele teroriste, deși semnase un acord cu Israelul. Rabin, chiar dacă era adeptul ideii de pace, nu era dispus să o construiască cu sacrificii extreme, de tipul înființării a două state separate (cum se hotărâse cu zeci de ani în urmă de către ONU).

Premiu Nobel pentru Pace, dar cu imaginea afectată

Yitzhak Rabin se găsea într-o poziție destul de neplăcută: imaginea sa publică era aproape distrusă din cauza acordului semnat cu palestinienii, partidele religioase și de dreapta fiind în fruntea campaniilor împotriva sa. Nici primirea premiului Nobel pentru Pace în anul 1994 nu i-a mai putut reabilita imaginea în societatea israeliană.

Ițhak Rabin a fost asasinat la data de 4 noiembrie 1995, în timpul unui miting pro-pace organizat de partidul său. Ucigașul, pe nume Yigal Amir, era un evreu ultra-ortodox care credea că a fost trimis de Dumnezeu pentru a îndeplini această misiune.

Deși se fereau să se bucure în mod public de moartea lui Rabin, membrii Partidului Likud, condus de Beniamin Netanyahu, au profitat de oportunitatea creată. Deloc surprinzător, câștigă alegerile în 1996 și, cu mici intermitențe între guvernări, a condus Israelul până în ziua de astăzi.

Bibliografie

1.Hermann, Tamar S., The Israeli Peace movement. A shattered dream, Cambridge University Press, 2009

2.Efraim Ben Zadok, State-religion relations is Israel: the subtle issue underlying the Rabin assassination

3.Derfler, Leslie, Ytzhak Rabin: a political biography, Palgrave Macmillan, 2014

4.Raphael Cohen-Almagor, The failed Palestinian-Israeli peace process 1993-2011: an Israeli perspective, Routledge, Taylor and Francis Group, Israel Affairs Vol. 18, Nr. 4, Octombrie 2012

5.Guy Ben-Porat, Israeli Society: Diversity, Tensions, and Governance, din volumul Israel since 1980, Cambridge University Press