Într-un sat din județul Ilfov, unde olăritul a reprezentat vreme îndelungată o parte esențială a vieții comunității, ceramica tradițională și-a găsit un nou loc într-un muzeu dedicat patrimoniului și educației. Muzeul-Atelier-Școală de la Piscu, fondat de sculptorul Virgil Scripcariu și familia sa, aduce împreună obiecte din vechile centre de olărit ale României, arhitectură contemporană, materiale recuperate și programe educaționale pentru copii. Mai mult decât un spațiu expozițional, muzeul reprezintă o încercare de a recupera memoria unei comunități și de a transmite generațiilor viitoare respectul pentru meșteșuguri și identitatea locală.
Într-o perioadă în care obiectele produse industrial au înlocuit aproape complet vasele lucrate manual, Muzeul de la Piscu propune o întoarcere la una dintre cele mai vechi forme de expresie ale civilizației rurale: ceramica utilitară.
Colecția muzeului reunește obiecte provenite din numeroase regiuni ale țării, ilustrând diversitatea formelor, materialelor și tehnicilor folosite de meșterii olari de-a lungul generațiilor.
Potrivit sculptorului Virgil Scripcariu, cofondator al Muzeului-Atelier-Școală de la Piscu, România a avut o tradiție ceramică de o bogăție remarcabilă, astăzi insuficient cunoscută publicului larg.
„Aici, la Muzeul de la Piscu, sigur, patrimoniul, adică ceramica, este foarte important și ne interesează să arătăm diversitatea ceramicii din România. În paranteză fie spus, la începutul secolului XX au fost peste 450 de centre de ceramică în România. De asta avem o tradiție extrem de bogată și o diversitate mare de forme, de materiale, de corpuri ceramice. Practic, este un loc unde vrem să aducem un elogiu ceramicii utilitare”, explică Virgil Scripcariu.
Spre deosebire de muzeele care organizează exponatele în funcție de proveniența geografică, la Piscu obiectele sunt grupate după rolul pe care îl aveau în viața cotidiană.
Această alegere îi ajută pe vizitatori să înțeleagă asemănările dintre gospodăriile tradiționale din diferite regiuni ale țării, dar și particularitățile formelor ceramice.
„În primul rând, noi ne-am îndrăgostit de ceramică în ultimii 25 de ani și colecția aceasta cuprinde cam toate zonele României. Ceramica nu este așezată după regiuni, este așezată după funcțiuni, după dimensiuni, în general după cam aceleași funcțiuni”, precizează sculptorul.
Astfel, vasele care odinioară erau folosite pentru prepararea, păstrarea sau servirea alimentelor devin mărturii ale unei lumi în care obiectele erau create pentru a rezista și pentru a răspunde nevoilor gospodăriei.
Unul dintre elementele spectaculoase ale amenajării interioare este un trunchi masiv de stejar, secționat și transformat într-un suport pentru expunerea unor piese ceramice valoroase.
Copacul are propria poveste. Potrivit lui Virgil Scripcariu, acesta a fost descoperit pe fundul lacului de la Mănăstirea Țigănești, după ce ar fi căzut în apă cu mult timp în urmă.
„Aici, pe acest stejar secționat, avem piese mai nobile, mai valoroase. Practic, copacul acesta a fost găsit în lacul Mănăstirii Țigănești. Este un stejar secular care probabil că, la un moment dat, a fost trăsnit și a căzut pe fundul lacului, apoi a fost descoperit și, iată, a ajuns să fie folosit în interiorul muzeului, o dată ca masă de expunere, dar și ca o coloană aici, în mijlocul muzeului”, povestește sculptorul.
Prezența stejarului nu este doar o soluție de amenajare. Ea aduce în interiorul muzeului o parte din istoria naturală a locului, amintind de pădurile care acopereau odinioară această regiune.
„Simbolic, așa, este legătura între cer și pământ, dar aduce în discuție și un alt patrimoniu, patrimoniul natural, care pe vremuri era aici. Erau codrii Vlăsiei, o pădure deasă, care apare și în folclorul local”, explică Virgil Scripcariu.
În acest fel, muzeul depășește granițele unei simple colecții de ceramică și propune o legătură între patrimoniul cultural și cel natural.
Lutul, lemnul și obiectele realizate manual devin elemente ale aceleiași povești despre relația dintre oameni, resursele naturale și locul în care au trăit.
Muzeul de la Piscu se distinge nu doar prin patrimoniul expus, ci și prin arhitectura clădirii care îl adăpostește.
Spre deosebire de multe muzee amenajate în clădiri istorice sau în spații adaptate ulterior, construcția de la Piscu a fost gândită de la început pentru funcția sa culturală și educațională.
Proiectul arhitectural a fost realizat cu implicarea arhitectului Cosmin Pavel și a unei echipe de studenți, care au contribuit la dezvoltarea unei clădiri adaptate specificului muzeului.
„Importantă este clădirea. Practic, pe noi ne-a interesat ca această coajă, această formă a clădirii să fie una dedicată muzeului. Proiectul s-a gândit special pentru această funcțiune și meritul este în primul rând al lui Cosmin Pavel, cu o echipă de studenți, care au venit și au făcut proiectul pro bono și, practic, până la final, au fost dedicați acestui proiect”, spune Virgil Scripcariu.
Eforturile echipei au atras și recunoaștere în domeniul arhitecturii.
„Proiectul a fost recompensat de-a lungul timpului, în ultimii șase ani, cu câteva premii și o nominalizare la Premiile Europene de Arhitectură”, precizează cofondatorul muzeului.
Pentru Virgil Scripcariu, arhitectura clădirii nu reprezintă un simplu decor pentru exponate, ci face parte din mesajul cultural al întregului proiect.
Materialele folosite, soluțiile constructive și organizarea spațiului au fost alese astfel încât să existe o legătură între conținutul muzeului și clădirea care îl găzduiește.
Una dintre particularitățile construcției este utilizarea unor materiale vechi, recuperate și reintegrate într-o clădire contemporană.
În loc să fie aruncate, țigle produse în jurul anului 1900 au fost refolosite în amenajarea muzeului, într-o soluție care îmbină estetica, economia de resurse și respectul pentru materialele tradiționale.
„Mai este important, cred eu, în muzeul nostru felul în care am încercat să găsim soluții tehnice, dar și estetice, care să aibă coerență din punctul de vedere al arhitecturii. Asta este destul de greu, pentru că trebuie să găsim formule economice. Spre exemplu, pavilionul parterului muzeului este făcut dintr-o țiglă recuperată din 1900. Practic, noi suntem pe un acoperiș recuperat de pe lângă Brașov”, explică Virgil Scripcariu.
Alegerea țiglei are și o semnificație simbolică. Fiind realizată din argilă arsă, aceasta aparține aceleiași familii de materiale ca obiectele ceramice expuse în muzeu.
„Avem satisfacția că am folosit materialul acesta al argilei arse, care este în tema muzeului și care are această textură, plus componenta asta de recuperare, reciclare, refolosire a unor materiale care sunt nobile, de altfel, dar ajung de multe ori la groapa de gunoi”, spune sculptorul.
Din această perspectivă, muzeul promovează și un mod de a construi și de a consuma mai responsabil.
„Aducem în discuție mai multe teme, elemente care în viața contemporană sunt din ce în ce mai luate în discuție, pentru că trebuie să consumăm mai puțin, să refolosim, să fim atenți la felul în care consumăm resursele”, subliniază Virgil Scripcariu.
Astfel, o clădire dedicată tradiției devine și un exemplu de valorificare contemporană a materialelor recuperate.
Dincolo de colecția de ceramică și de arhitectura clădirii, una dintre mizele principale ale Muzeului-Atelier-Școală de la Piscu este educația.
Fondatorii și-au propus ca muzeul să fie un loc în care copiii nu doar privesc obiecte vechi, ci înțeleg de unde provin, cine le-a realizat și ce legătură au cu identitatea comunității.
Această preocupare s-a concretizat inclusiv prin realizarea unui manual dedicat patrimoniului local din județul Ilfov.
„Muzeul, instituția aceasta, Școala de la Piscu, își dorește să aibă o puternică componentă educațională. Practic, așa s-a născut și primul manual de patrimoniu pentru județul Ilfov, acum câțiva ani, care este folosit în unele școli. Copiii sunt familiarizați cu patrimoniul de lângă casa lor, un fel de orizont local care ține de identitatea zonei în care ei trăiesc”, explică Virgil Scripcariu.
Potrivit sculptorului, apropierea copiilor de patrimoniul local reprezintă o condiție importantă pentru păstrarea identității culturale.
În loc ca educația despre patrimoniu să se limiteze la monumente celebre sau la obiective îndepărtate, proiectul de la Piscu îi încurajează pe elevi să descopere valorile culturale aflate chiar în comunitățile lor.
„Pentru noi este foarte important ca acești copii să capete conștiința apartenenței culturale la un specific cultural, la o identitate locală. Pentru lucrul acesta cred că am fost recompensați cu premiul Europa Nostra”, afirmă cofondatorul muzeului.
Activitatea educațională a instituției a primit, potrivit acestuia, recunoaștere printr-un premiu Europa Nostra, distincție asociată protejării și promovării patrimoniului cultural european.
„Am luat un premiu pentru patrimoniu, la Praga, premiul Europa Nostra, nu pentru conținut, ci mai degrabă pentru partea educațională”, precizează Virgil Scripcariu.
Pentru Virgil Scripcariu, apropierea de comunitatea din Piscu a avut și o explicație personală: materialul cu care lucrau olarii satului era același pe care îl folosea în propria activitate artistică.
Sculptorul spune că această pasiune comună pentru lut a facilitat comunicarea și a creat o relație de încredere cu localnicii.
„Avem o curte care este destul de generoasă. De multe ori avem sculpturi expuse, pentru că profesia mea este de sculptor. Eu sunt foarte atașat de acest material, pentru că îl folosesc aproape zilnic, lutul, și de aceea a fost o chimie foarte bună între mine, între noi, familia noastră, și comunitate, pentru că și ei lucrau cu lutul, și eu. În felul acesta cred că au căpătat încredere și comunicarea a fost perfectă”, povestește Virgil Scripcariu.
Această relație a stat la baza unui proiect care nu urmărește doar conservarea unor obiecte, ci și recunoașterea muncii generațiilor de meșteri care au construit identitatea locală.
Într-o comunitate în care olăritul a reprezentat cândva o ocupație importantă, dispariția treptată a meșteșugului a lăsat în urmă nu doar vase, ci și povești despre oamenii care le-au realizat.
Poate cea mai importantă dimensiune a Muzeului de la Piscu este cea legată de memoria comunității.
Pentru locuitorii satului, obiectele expuse nu sunt doar piese de patrimoniu. Multe dintre ele reprezintă urmele muncii părinților, bunicilor și străbunicilor lor, oameni care au modelat lutul și au transmis meșteșugul de la o generație la alta.
Virgil Scripcariu consideră că muzeul răspunde unei nevoi profunde a comunității: aceea de a-și vedea trecutul recunoscut și respectat.
„Credem că muzeul nostru răspunde unei nevoi a comunității acesteia de memorie. Practic, aici este expusă ceramica bunicilor, străbunicilor celor care trăiesc acum în sat și credem că repară cumva faptul că ceramica a dispărut, dar nu și munca lor, care rămâne expusă și onorată prin acest muzeu”, spune sculptorul.
Declarația surprinde esența proiectului de la Piscu: recuperarea unei tradiții care, deși nu mai are aceeași prezență în viața economică a satului, continuă să definească identitatea locului.
Prin colecțiile sale, prin arhitectura care valorifică materiale recuperate și prin activitățile educaționale, Muzeul-Atelier-Școală de la Piscu propune o formă de continuitate între trecut și prezent.
Aici, ceramica nu este prezentată doar ca obiect decorativ sau ca mărturie a unui meșteșug dispărut, ci ca rezultat al muncii unor oameni ale căror povești merită cunoscute.
Pentru generațiile tinere, muzeul devine o poartă către istoria comunității în care trăiesc. Pentru urmașii olarilor, este un loc în care munca înaintașilor primește recunoaștere.
Iar pentru Virgil Scripcariu și familia sa, proiectul reprezintă o întâlnire între artă, educație, arhitectură și patrimoniu, construită în jurul unui material simplu, dar încărcat de semnificații: lutul.
Într-o lume în care obiectele sunt tot mai ușor înlocuite și tradițiile riscă să fie uitate, Muzeul de la Piscu amintește că valoarea patrimoniului nu stă doar în ceea ce păstrăm, ci și în capacitatea de a transmite mai departe poveștile oamenilor care l-au creat.