Omul cavernelor – adevaratul campion olimpic

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Forta vs. viteza

De-a lungul evolutiei sale, Homo Sapiens, stramosul direct al omului modern, a renuntat la uzul fortei fizice brute, dezvoltandu-si mai degraba capacitatea de rezistenta. “Este posibil ca stramosii cimpanzeilor sa fi fost buni atleti, mai puternici si mai rapizi decat hominizii, insa le lipsea rezistenta”, este de parere Dan Lieberman, antropolog biolog la Universitatea Harvard. Coabitarea Omului de Neanderthal cu Homo Sapiens, in urma cu aproximativ 40 000 de ani, este posibil sa fi reprezentat pentru stramosul uman o adevarata provocare in ceea ce priveste forta fizica. Cu toate acestea, multi experti au cazut de acord asupra faptului ca la inceput, Homo Sapiens nu era foarte diferit de ruda sa neanderthaliana, cel putin din punct de vedere fizic.

• Ceva ciudat s-a întâmplat cu Pământul în 2010, iar oamenii de știință tot nu înțeleg ce…
• Cum să faci un avion de hârtie „aprobat” de NASA?

In urma cu 2 milioane de ani a avut loc una dintre cele mai mari schimbari in ceea ce priveste evolutia hominizilor, atunci cand unul dintre cei mai vechi stramosi ai omului, Australopithecus afarensis, a parasit copacul, in favoarea traiului pe pamant. Corpurile lor reflectau inca evolutia: mainile erau mai lungi , iar corpul era puternic, construit inca sa faca fata luptelor sau saritului prin copaci.

“Un mascul cimpanzeu cantarea in jur de 50 de kilograme, cu toate acestea avea o forta cu ajutorul careia putea cu usurinta sa rupa bratul cuiva”, sustine Lieberman. Constructia Australopithecus-ului a continuat, spre mirarea cercetatorilor, linia competitiei masculine. Cel mai mic stramos uman ar putea avea mai multe avantaje in fata omului modern, mai ales in cazul sporturilor care presupun lupta corp la corp, in ciuda diferentei de inaltime dintre cei doi. “Un australopitec ar excela la gimnastica si la scufundari, datorita bratelor lungi si fortei concentrata in partea superioara a corpului. Insa cand este vorba de alergat, australopitecul este multumit ca a invatat sa mearga pe doua picioare”, este de parere David Carrier, biolog la Universitatea din Utah. “Australopitecii erau bipezi, insa aveau dezvoltate mai degraba abilitatile de catarare, decat cele de locomotie. Ar fi putut sa alerge, insa nu ar fi fost si eficient”, spune Ian Tattersall, antropolog la Muzeul american de Istorie Naturala din New York.

Jocuri de societate

Abilitatea de a alerga pe distante indelungate a schimbat ideea de atletism uman. Prima incercare de deplasare bipeda s-a petrecut in urma cu 2 milioane de ani, insa a fost exact pasul care i-a permis mai tarziu lui Homo Erectus sa practice vanatoarea.

Pe vremea cand pustile de vanatoare nu existau, diferenta dintre un stomac plin si unul gol era data de viteza cu care omul isi urmarea prada. Primii vanatori isi ascuteau betele, ceea ce insemna ca succesul in prinderea si uciderea prazii se baza doar pe diferenta dintre viteza urmaritorului si cea a urmaritului. Sporturile actuale cu cel mai mare succes la public implica capacitatea aerobica sau de alergare. In natura, acest lucru se intampla foarte rar. Putine animale se pregatesc pentru rezistenta. Leii pot alerga de doua ori mai repede decat cel mai bun olimpic la aceasta categorie, insa numai pe distante scurte. De aceea, ei prefera sa pandeasca prada si sa se apropie cat mai mult de ea, pentru a micsora distanta si pentru a mari sansele de a castiga un pranz…cinstit.

Primii oameni au preferat, insa, sa isi alerge prada pana cand aceasta cadea epuizata, lipsita de avantajul pradatorului: glande sudoripare care eliminau transpiratia, permitandu-i acestuia sa nu se supraincalzeasca. Atletii moderni pot oricand sa se inscrie intr-o cursa pe o distanta lunga impotriva stramosilor lor, si sa o castige fara probleme. Chiar si reprezentantii populatiilor izolate contemporane, care nu folosesc arme moderne pentru a vana, pot face fata fara probleme unei astfel de provocari.

Alergatorul de cursa lunga, Homo Sapiens, poate parea, la prima vedere, foarte diferit de ruda sa, Omul de Neanderthal, cu care a impartit resursele pana acum 20 000 de ani, cand a disparut, din motive ce nu sunt nici acum complet elucidate. Insa expertii sustin ca diferentele dintre cele doua specii nu erau chiar atat de mari, in fond acestea erau rude, chiar daca mai indepartate.

“Daca am compara structura fizica a unui om de Neanderthal cu cea unui om modern, diferentele sunt usor de sesizat. Insa ele se reduc simtitor daca vorbim de Homo sapiens si Neanderthal”, sustine Erik Trinkhaus, de la Universitatea Washingtin din St. Louis.

Exista in continuare dezbateri asupra masurii in care diferentele fiziologice au separat cele doua specii hominide, avand in vedere ca o anumita conformatie a soldului in cazul neanderthalienilor nu le permitea acestora sa se deplaseze pe distante foarte lungi. Spre suprinderea unora, expertii sunt de acord ca si astazi exista oameni care au trasaturi fizice specifice Omului de Neanderthal. “Acestia erau mai scunzi si mai robusti decat media reprezentantilor sapiens, insa exista si oameni moderni in cazul carora aceste proportii se intalnesc”, sustine Carrier.

Atat Homo sapiens, cat si oamenii de Neanderthal aveau cu siguranta mai multe avantaje fizice decat inaintasul lor, australopitecul. In timp, corpul uman a cunoscut o alta evolutie, datorata noilor sarcini fizice la care acestea a trebuit sa se adapteze. Intr-un timp foarte scurt, principalul mod al omului de a-si castiga existenta, s-a transformat dintr-unul fizic si activ intr-unul sedentar. Ca urmare, desi proportiile se pastreaza, diferentele fizice dintre femei si barbati nu mai sunt atat de pregnante ca pe vremea stramosilor nostri.

Sursa: Live Science