Omul-Descopera in trei dimensiuni

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Poate doar faptul ca purtam in noi apa intr-o proportie covarsitoare ne mai confirma originile: desi pielea noastra s-a uscat, in venele noastre oceanul n-a incetat sa se zbuciume. Dar sa urcam pe scara timpului si sa pasim pe Pamant ca in adevarata noastra casa, pentru ca abia aici am devenit ceea ce suntem si am constientizat acest fapt. Omul-Descopera care locuieste in fiecare dintre noi are de parcurs in acest numar cateva zeci de mii de mile terestre (comprimate in douazeci de pagini de revista) pentru a vizita cele 16 destinatii-minune pe care i le-am pregatit, de la bijuteriile Europei – Ermitaj, Neuschwanstein, Florenta, Metéora, la cele ale Americilor – Manhattan, castelul Hearst, paradisul hawaiian, enigmaticul oras Machu Picchu, cascadele Iguaçu, sau ale Asiei – zgarie-norii din lut de la Shibam, palatul Potala din Lhasa, muntele Fuji si orasul Kyoto din Japonia. Cititorului nostru i-ar lipsi insa o dimensiune esentiala daca ar calatori doar de-a lungul si de-a latul planetei.

Fara verticala care uneste greul Pamantului cu usorul gandului, ne-am simti si aici locuitori ai unui acvariu, unul de tarana si aer, e adevarat, dar la fel de plin de constrangeri si primejdii: adeseori, rechinii de pe uscat sunt mai atroce decat cei care, pe vremea cand sangeram sub ape, ne-au incoltit. Cred ca la ridicarea omului in pozitie bipeda cel mai mult a contribuit faptul ca a putut privi spre stele si a ramas fascinat pe veci de ce-a vazut, ca de promisiunea adevaratei lui salvari. Ce altceva sunt lacasurile de cult ale marilor religii daca nu punti aruncate din toate partile Pamantului spre acelasi unic Cer, rugaciuni de lemn, piatra si metal? Un numar dedicat frumusetii, armoniei si perfectiunii, acesta ar fi in rezumat numarul treisprezece al revistei noastre, iar daca despre frumusete si armonie am vorbit deja, perfectiunea o va evoca un mare maestru al termodinamicii, americanul de origine romana Adrian Bejan, prin intermediul unei teorii revolutionare, pe nume teoria constructala, care, in esenta, spune ca forma perfecta nu e naturala sau, mai degraba, ca perfectiunea poate fi atinsa in lumea naturala doar prin optimizarea inevitabilelor ei imperfectiuni. Ma intreb daca teoria constructala se va putea aplica si conductorului de fluide subtile care este sufletul omenesc si mi-e ca nu suntem departe de a spune da.