Ultima carte pe care n-am citit-o (decembrie)

Asta pana de curand cand, din motive pe care nu mi le pot explica (as putea spune, ca sa ma dau mare, ca din intuitie, dar as minti), am citit primele propozitii din foiletonul propus de Ziarul de Duminica. Titlu: Luminare (de tot banal). Autor: Ioan Lacusta (mai stiam cate ceva de bine). „Dimineata moinoasa de toamna. Singur in sala de lectura a Bibliotecii.“ Atatea banalitati nu puteau fi adunate laolalta intamplator. Am devenit atent si-am citit in continuare. De atunci, de mai bine de o luna, abia astept ziua de vineri, cand apare Ziarul de Duminica, sa citesc noul episod din Luminarea lui Ioan Lacusta – o cronica tandra si mahmura a unor vremuri confuze.

Superb: „…dormeam pe o banca, langa un tufis de macese. (…) Eram fara identitate, fara amintiri, mahmur si coplesit de-o oboseala… metafizica.“ De la aceste premise poate incepe orice si chiar a inceput ratacirea personajului (textul este scris la persoana intai) prin ceturile si mocirla societatii socialiste ajunse in stadiul acut de dezvoltare multilaterala. Nu stiu altii cum sunt, dar mie nu-mi plac durerile zbierate – le prefer pe cele soptite; nu-mi plac nici radicalii revendicativi si acuzatori – prefer atitudinile tandru-intelegatoare, care-si asuma, cu onesta responsabilitate, contextualizarea. Atat cat am citit pana acum din romanul lui Ioan Lacusta (patru episoade pana la data cand scriu aceste randuri), am intalnit si soapta, si tandretea, si intelegerea despre care pomeneam mai inainte. Acum, cand scriu, este luni si-mi fac socoteala ca mai sunt doar trei zile pana la noul fragment din Luminare. Astept cu delicii. Poate pentru ca am trait si eu sentimentul ca „timpul meu ramasese in loc, undeva intr-un departe tot mai indepartat in urma mea.“

Luminare
Ioan Lacusta
Romanul apare in foileton, in fiecare zi de vineri, in Ziarul de Duminica

Lucian Vasilescu, publisher Descopera