Prima pagină Cultura

Căsătorie ≠ o femeie + un bărbat

Mihaela Stănescu 10.03.2012 | ● Vizualizări: 2603

O femeie + un bărbat... şi atât! E destul pentru o căsătorie aşa cum o cunoaştem, o înţelegem şi o acceptăm noi. O parte însemnată a populaţiei planetei gândeşte astfel şi trăieşte astfel. Dar, deşi reprezintă norma în ziua de azi, căsătoria monogamă - produs al evoluţiei istorice a omenirii, o seamă de mutaţii, de schimbări ideologice şi legislative ce converg spre modelul actual -, nu are totuşi exclusivitatea. Pe suprafaţa globului, ici-colo, anumite grupuri umane practică „modele” diferite, pe care cel puţin tradiţiile locale - dacă nu şi legislaţia statală ori naţională - le acceptă ca fiind fireşti.

Noul Cod Civil ne-o spune clar: în România, căsătoria se încheie între două persoane de sexe diferite. Cuvintele-cheie sunt două şi diferite, nelăsând loc niciunui echivoc: căsătoria implică fix două persoane, dintre care una e bărbat , iar cealaltă  - femeie.  Mai clar de atât nici nu se poate.
În plus, modelul standard implică şi un domiciliu comun. Asta face tot omul - sau măcar aspiră să facă: „să se aşeze la casa lui” înseamnă, de fapt, să se aşeze la casa cuplului nou-format - la domiciliul conjugal, cum i se zice oficial.
 


Dar diversitatea  antropologică a populaţiei de 7 miliarde a planetei se manifestă, între altele, şi prin variaţiile faţă de acest model standard, variaţii ce pot privi atât numărul, cât şi sexele celor implicaţi şi chiar conceptul de „domiciliu conjugal”.
 
Iată, deci, câteva asemenea modele „atipice” de căsătorii, încă existente în lume, chiar dacă, sub presiunea modelului standard, ponderea lor e tot mai mică.
 
Căsătoria homosexuală e, de departe, cel mai controversat dintre aceste modele, la ora actuală. Puţine sunt ţările unde ea este acceptată; există şi ţări federative în care doar o parte a statelor federaţiei permit acest tip de uniune. În momentul de faţă, legislaţia naţională a 11 ţări permite, pe pe tot teritoriul acestora, căsătoriile între persoane de acelaşi sex. (Argentina, Belgia, Canada, Danemarca, Islanda, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Africa de Sud, Suedia); mariaje de acest tip mai sunt permise de legislaţiile locale ale unor state din SUA şi Mexic. În Brazilia, statul recunoaşte dreptul a două persoane de acelaşi sex de a încheia un aşa-numit parteneriat civil (parteneriat domestic sau uniune civilă), o formă similară din multe puncte de vedere cu căsătoria. Diferite forme juridice pot oficializa, aşadar, acest tip de relaţie, dar acceptarea ei de către lege şi acceptarea largă din partea opiniei publice sunt două lucruri diferite. Căsătoria homosexuală reprezintă, în evoluţia societăţilor de tip occidental,  o etapă recentă, un fenomen nou, ceea ce explică, în parte, faptul că este acceptată atât de greu: e vorba despre rezistenţa la schimbare, acutizată de faptul că este implicat un domeniu extrem de sensibil al vieţii umane, profund semnificativ pentru fiinţa omului şi în care concepţiile bazate pe determinări biologice se ciocnesc, uneori violent, de noile concepţii vehiculate de evoluţia culturală a societăţilor.
 
 
 
Căsătoria poligamă, deşi interzisă de legile multor ţări şi permisă de legislaţia a foarte puţine, este totuşi mult mai puţin blamată, în comparaţie cu căsătoriile homosexuale. Să fie oare din cauza faptului că specia umană este, de la natură, poligamă? Aşa şocant cum pare, numeroase studii arată, totuşi, că monogamia nu este un model natural, nu este înscrisă în biologia speciei noastre. Ea este o stare de fapt dobândită cultural, împotriva modelului natural. La drept vorbind, este cu totul remarcabil că evoluţia culturală ne-a putut duce la ceva atât de diferit de înclinaţiile noastre „de la natură”. 
 
Presiunea culturală care a dus la răspândirea modelului monogam a acţionat pe mai multe căi: 
  • una religioasă: marile religii precum budismul şi hinduismul, iudaismul şi creştinismul, au impus devreme acest tip de uniune.
  • o alta economică, al cărei efect este foarte vizibil în ultimul timp: chiar în societăţile care permit, în mod legal, poligamia, acest model este tot mai puţin răspândit, pierzând din amploare în favoarea monogamiei, efectiv din motive de ordin material.
Desigur, există o deosebire între căsătorie - ca tip de uniune permis oficial prin legislaţia respectivului stat - şi uniunile libere, fără o consfinţire oficială. Dar e demn de remarcat că, în societatea de tip occidental,  modelul monogam prevalează nu doar în cadrul căsătoriei, ci şi în cadrul relaţiilor amoroase în general. De vreme ce se vorbeşte permanent de cuplu - noţiune ce implică exact două elemente, nu mai multe  - şi se pune accent pe fidelitate în cadrul relaţiei (cu sau fără certificat de căsătorie), e clar că monogamia este, la ora actuală, modelul cel mai răspândit, cel mai acceptat; reprezintă azi norma şi orice alt model se raportează la el, prin comparaţie.
 
 
Acestea fiind zise, încă mai există prin lume societăţi în care poligamia este recunoscută legal şi altele în care, chiar dacă legislaţia statală nu o permite, poligamia există, „la suprafaţă”, fără a  se ascunde, acceptată în virtutea tradiţiei de membrii respectivului grup, fără nicio dificultate. Sunt moduri de convieţuire care, pentru cei din aceste populaţii, sunt mariaje în toată regula, perfect acceptabile şi acceptate, aşa că, în cadrul acestui articol, ne vom referi şi la ele ca fiind tot căsătorii. Pentru cei ce le practică, aşa sunt.
 
Cel mai răspândit subtip al poligamiei este cel ce implică un bărbat şi mai multe femei: căsătoria poligină. Poliginia are o istorie lungă în viaţa omenirii: ea corespunde modelului biologic al speciei umane, model pe care omul l-a depăşit printr-o lungă evoluţie culturală. Legătura ei veche cu specia noastră explică faptul că a fost atât de prezentă în numeroase culturi, de-a lungul multor milenii (implicând existenţa acelui harem despre care o glumă foarte populară spune că ar fi, de fapt, visul tuturor bărbaţilor). Ca o consecinţă a acestei răspândiri largi în timp, s-a ajuns la o confuzie a termenilor: când vorbesc despre poligamie, oamenii au mai mereu în vedere poliginia, deşi termenii nu se suprapun perfect din punct de vedere al înţelesului. Poligamă poate şi fi o femeie cu mai mulţi soţi, dar, pentru că situaţia inversă - cea a bărbatului cu mai multe soţii - este incomparabil mai frecventă, s-a ajuns să se considere că doar această situaţie înseamnă poligamie. De altfel, şi în ţările care recunosc oficial şi permit căsătoria poligamă, permisiunea se referă, de fapt, la poliginie: un soţ cu mai multe neveste.
 
 
În ziua de azi, există relativ puţine ţări în care poliginia este permisă de lege şi practicată deschis: aproximativ 50, majoritatea din Africa şi Orientul Mijlociu. În multe ţări cu populaţii musulmane numeroase şi în care religia islamică joacă un rol important în viaţa de zi cu zi, poliginia  este permisă, dar asta nu înseamnă că este şi practicată de toţi bărbaţii. Intervin adesea impedimente de ordin economic: pentru un bărbat este, realmente, foarte dificil să întreţină două, trei sau patru soţii, mai ales că, în societăţile de acest tip, femeile, odată căsătorite, muncesc rareori în afara casei, cel mai adesea fiind „casnice”, ocupându-se exclusiv de gospodărie şi de creşterea copiilor. A asigura existenţa unei familii de acest gen dintr-un singur salariu, cel câştigat de soţ, este o mare problemă, iar multe familii poligine din ţările în curs de dezvoltare (cum este familia malaeză din imaginea de mai jos) se luptă cu dificultăţi materiale şi, în perioade de  recesiune economică, sunt ameninţate de sărăcie. 
 
 
La nivel mondial, se constată o tendinţă de reducere a mariajelor de acest tip; chiar şi în ţări unde poliginia este permisă de lege, numărul acestor căsătorii tinde să scadă, în favoarea celor monogame.
  • În societatea occidentală, cazul cel mai des menţionat este cel al mormonilor, dintre care majoritatea sunt membri ai unei organizaţii religioase numită azi Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Însă prea puţini ştiu că în SUA, unde trăiesc majoritatea mormonilor, poligamia este interzisă de peste un secol; prin urmare, nici vorbă de sate şi oraşe întregi în care trăiesc familii compuse dintr-un bărbat, câteva neveste şi zeci de copii. Această percepţie eronată se datorează faptului că, în trecut, au existat, într-adevăr, membri ai acestei grupări religioase care au considerat poliginia (numită de ei mariaj plural) ca făcând parte  din modul de viaţă recomandat de religia lor şi au practicat acest gen de uniune. În 1852, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă a anunţat că mariajul poligin face parte din doctrina respectivei religii; în condiţiile în care, oficial, în SUA nu era permisă poligamia, anunţul a iscat un mare scandal şi un lung conflict juridic, întins pe câteva decenii. În cele din urmă, în 1890, preşedintele de atunci al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, Wilford Woodruff, a anunţat că biserica sa va abandona oficial poliginia. Există însă, şi astăzi, un număr mic de „disidenţi”, numiţi mormoni fundamentalişti, care ţin încă la principiile enunţate de primii conducători ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, printre care şi îngăduirea căsătoriilor poligine. Grupuri de asemenea mormoni fundamentalişti, care practică poliginia (deşi oficial ea nu este permisă de legislaţia ţărilor din America de Nord), se întâlnesc în vestul Statelor Unite, în Canada şi nordul Mexicului.
 
Mult mai rar întâlnit este modelul opus - poliandria: o femeie cu mai mulţi soţi. Când şi când, mai apar în presă ştiri despre o femeie care s-a căsătorit cu mai mult de un bărbat (de obicei, însă, nu mai mult de doi.) Faptul că aşa ceva ajunge subiect de ştiri arată că e vorba despre un fenomen rar, chiar o „bizarerie” pentru omul occidental. Aproape întotdeauna bărbaţii sunt rude între ei - cel mai adesea fraţi. Astfel, în populaţia Indiei, enormă ca număr, dar şi enorm de diversificată din punct de vedere cultural, în care există mii de grupuri etnice cu tradiţii proprii, unele dintre aceste grupuri trăind foarte izolate, departe de influenţele modelului majoritar, se întâlnesc uneori astfel de uniuni poliandrice; mai sunt semnalate cazuri rare în Nepal şi Bhutan. 

 
O regiune unde căsătoriile poliandrice sunt mai comune este Tibetul; aici, condiţii specifice au păstrat până astăzi în uz acest tip de uniune. Cel mai adesea este vorba despre poliandria fraternă: o femeie căsătorită cu doi sau mai mulţi bărbaţi, fraţi între ei. (În practică, se întâmplă foarte rar să fie vorba de mai mult de doi bărbaţi.)
 
Specialiştii antropologi care au cercetat acest aspect cultural îl pun pe seama unor caracteristici ale societăţii tibetane tradiţionale, legate de dreptul de moştenire şi de cultivarea pământului. Căsătoria poliandrică era întâlnită în rândul anumitor pături ale societăţii tibetane, printre membrii familiilor care deţineau suprafeţe importante de teren şi plăteau impozite pentru acestea.
 
După anexarea Tibetului de către Republica Populară Chineză (1951), au fost puse în practică, în 1959-1960, o serie de reforme care au schimbat anumite aspecte legate de proprietatea asupra pământului şi de sistemul de impozitare. Un specialist care a studiat fenomenul, prof. Melvyn Goldstein, consideră că aceste modificări au produs la rândul lor schimbări importante în sistemul matrimonial tibetan.Guvernul chinez, pe de altă parte, în cadrul programului său de control al populaţiei, a interzis căsătoriile poligame, de orice fel, pe teritoriul Chinei. 
Însă, odată cu un nou val de reforme, prin care s-a renunţat la cooperativele agricole şi s-au înapoiat pământurile familiilor (sub forma unor concesiuni pe termen lung), clasa tibetană a deţinătorilor de pământ a revenit la sistemul căsătoriilor poliandrice. Oficial, acestea sunt în continuare ilegale, însă distanţa din Tibet până la Beijing e foarte mare, iar distanţa culturală dintre guvernul de la oraş şi populaţiile din regiunile rurale muntoase ale Tibetului e încă şi mai mare. Aşa că, deşi nerecunoscute oficial, căsătoriile poliandrice sunt totuşi obişnuite în Tibet, între membrii familiilor ce au control asupra terenurilor agricole mari. Aceste familii au primit, de la autorităţile locale, dreptul de a transmite ereditar concesiunea asupra terenurilor respective; pentru ei, e ca şi cum ar moşteni pământul din tată-n fiu. În acest context, există preocuparea de a nu „îmbucătăţi” pământul, de a-l transmite integral de la o generaţie la alta. Iar soluţia găsită constă în a da de soţie băieţilor din familie una şi aceeaşi femeie, astfel încât să se întemeieze o singură gospodărie nouă, nu mai multe. De obicei, se căsătoresc doi fraţi cu o singură femeie. (Căsătoriile care implică mai mult de doi soţi pentru o femeie se dovedesc adesea foarte problematice, cu potenţial mare de conflict.) În cazul în care există mai mulţi fraţi, se recurge la diferite procedee pentru a „ajusta” numărul celor ce se căsătoresc în familia respectivă, reducându-l la doi. Astfel, unii dintre băieţi pot fi trimişi la mânăstiri, pentru a deveni călugări, iar alţii pot fi trimişi să se căsătorească în alte familii, care nu au decât fete, devenind astfel un fel de fii adoptivi ai acelor familii şi moştenind terenurile acestora. (Asta pentru că, în societatea tibetană tradiţională, bărbaţii sunt cei care au dreptul să moştenească pământul.)
 
Unii specialişti adaugă, ca explicaţie pentru fenomenul poliandriei în Tibet, faptul că terenurile agricole din această zonă muntoasă sunt dificil de lucrat, necesitând forţă fizică. Pentru o femeie, este avantajos, într-o asemenea situaţie, să aibă mai mulţi soţi, care să se ocupe de  cultivarea pământului. Iar legătura de rudenie dintre soţi reduce rivalitatea, potenţialul de conflict; de aici sistemul matrimonial al poliandriei fraterne.
 
Mai ciudat privit este modelul mariajului în grup, cu un număr oarecare de bărbaţi şi femei trăind împreună, crescând împreună toţii copiii rezultaţi în urma relaţiilor intime între membrii grupului.
 
Există menţiuni privind existenţa în trecut a unor astfel de sisteme matrimoniale în diverse societăţi, în lucrări de antropologie publicate la începutul secolului XX. De pildă, în 1922 este pomenit un sistem întâlnit în Insulele Sandwich, sistem în cadrul căruia doi sau mai mulţi fraţi cu soţiile lor, ori două sau mai multe surori cu soţii lor formau un grup care... împărţea totul, să zicem; toţi bărbaţii puteau convieţui marital cu toate femeile. Alte menţiuni ale unor astfel de uniuni se referă la populaţii restrânse, cu moduri de viaţă tradiţionale, din Melanezia (regiune ce cuprinde, printre altele, insulele Solomon, Fiji, Vanuatu, Noua Guinee), din Australia, din India sau America de Nord.
 
Azi, însă acest mod de viaţă aproape că a dispărut din culturile tradiţionale, reapărând, însă, într-un mod nou şi surprinzător, în societatea de tip occidental. Astfel, a fost încercat, ca o alternativă a căsătoriei tradiţionale în cadrul unor subculturi specifice din societatea occidentală, precum acele comune care au apărut în secolele XIX şi XX, adesea în cadrul unei mişcări de negare, de refuz al formelor convenţionale acceptate de societate.
 
Dar trebuie spus că, destul de des, aceste grupuri nu rezistă multă vreme; rivalităţile şi conflictele generate de gelozie duc, adesea, la sfărâmarea intenţiilor cu care s-a pornit la drum. În societatea de tip occidental, obişnuinţa cu modelul monogam şi cu conceptul de familie nucleară nu se lasă uşor depăşită.)  
 
Ca o excepţie în ceea ce priveşte longevitatea, un astfel de grup, Comunitatatea Oneida, fondat în 1848 de Humphrey Noyes în localitatea Oneida, din statul american New York, a durat peste trei decenii; în perioada sa de maximă înflorire, a ajuns la un efectiv de 200 de persoane. Grupul s-a dezintegrat treptat între anii 1879-1881, în urma plecării fondatorului Humphrey Noyes, care a fugit în Canada auzind că se pregătea arestarea sa. Interesant este faptul că, după desfiinţarea comunităţii, zeci de perechi care trăiseră acolo s-au căsătorit, în cel mai clasic stil monogam, o dovadă că aspiraţia spre „exclusivitate” în ceea ce priveşte afecţiunea şi sprijinul partenerului exista încă, sub ideile revoluţionare privind reformarea radicală a modului de viaţă.
 
  • Ca o curiozitate, să pomenim şi căsătoria „cu vizite” (sau căsătoria „din mers”), şi ea un model neobişnuit, sub aspectul inexistenţei unui domiciliu comun şi a unei familii aşa cum ne-o reprezentăm noi de obicei (mama, tata şi copiii trăind cu toţii în aceeaşi casă). E un model întâlnit la unele comunităţi umane restrânse din zonele rurale ale Chinei, de pildă la populaţia Mosuo. În cadrul acestui model, bărbatul şi femeia ce formează un cuplu şi au copii  nu  locuiesc împreună, nu fiindcă n-ar avea unde sau din cauza vreunor neînţelegeri, ci pentru că... aşa e acolo. În cultura Mosuo acest model există de secole; e tipul de uniune tradiţional, firesc pentru ei. În cadrul acestui sistem, femeia trăieşte, împreună cu copiii ei, în casa părintească, primind însă - în conformitate cu tradiţiile ancestrale ale locului - vizitele nocturne şi discrete ale unui bărbat care, însă, nu locuieşte în aceeaşi casă, ci în propria lui casă părintească, ocupându-se de acea gospodărie. Dar, chiar dacă vizitele au loc în mod discret, nu înseamnă că membrii comunităţii nu ştiu ce se întâmplă: toată lumea îl consideră pe respectivul bărbat drept soţ al femeii, tată al copiilor, iar el însuşi, deşi nu participă majoritar la întreţinerea copiilor (care sunt în grija mamei şi a familiei acesteia) se străduieşte să capete respectul familiei soţiei, aducând daruri şi semnalând astfel că doreşte să fie părtaş la creşterea copiilor. El nu devine însă un membru al familiei „socrilor”; copiii rămân în grija mamei şi  poartă numele de familie al acesteia. Este unul dintre aspectele care fac cultura Mosuo atât de interesantă pentru antropologi. Ea are şi alte aspecte matriarhale: capul familiei este întotdeauna o femeie (de obicei femeia cea mai vârstnică din familie), moştenirea proprietăţii se face pe linie maternă, iar femeile sunt cele care iau deciziile legate de bani şi afaceri. Totuşi, spre deosebire de o adevărată cultură matriahală, puterea politică tinde să fie concentrată în mâinile bărbaţilor.
 
Aşadar, modelul „o femeie + un bărbat” este departe de a fi universal, deşi pare a fi direcţia spre care tinde, la ora actuală, societatea globală.  Între timp, variaţii ale modelului răsar ici-colo prin lume, ca rămăşiţe ale unor tradiţii ancestrale sau ca dezvoltări noi ale concepţiiilor privind stilul de viaţă.
Chiar dacă par bizare pentru noi, cei crescuţi în universul dominat de modelul „un bărbat + o femeie”, aceste tipuri de căsătorii „altfel” sunt parte din diversitatea culturală a lumii, cu mozaicul ei de nuanţe ce reflectă bogăţia devenirii unei specii care a evoluat atât de spectaculos în spaţiu şi timp.