Prima pagină Cultura

Cerchezii: misterioasa naţiune pe ale cărei pământuri se desfăşoară Olimpiada de la Soci

Nicu Pârlog 02.12.2014 | ● Vizualizări: 6190
Manifestaţie în memoria Genocidului Cerchez     Sursa foto: Shutterstock + zoom
Galerie foto (9)

Surprinzător sau nu, noi românii ştim foarte puţin despre popoarele arhaice din Caucaz, zonă deosebit de interesantă din multe puncte de vedere, de care ne desparte doar Marea Neagră. Între aceste popoare se remarcă şi cel al cerchezilor, numit greşit de marea partea a presei româneşti care a aflat despre ei de-abia acum, cu ocazia Olimpiadei de la Soci – „circazieni”, prin românizarea forţată şi absolut inutilă a denumirii din limba engleză (în limba română există de secole termenul de cerchezi care-i desemnează, de altfel).

Dincolo de acest aspect, cerchezii sunt un popor cu adevărat aparte. Naţiune care se străduieşte să supravieţuiască etnic şi cultural în graniţele republicilor lor ocupate de Rusia încă din perioada ţaristă, cerchezii sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale lumii şi posesori ai unei limbi şi culturi originale prin definiţie. Sunt oameni remarcabili prin tradiţiile şi obiceiurile lor şi prezintă acea mândrie, farmec şi duritate caracteristice muntenilor din regiunea Caucazului, de care-i leagă nu doar mitologia şi unele tradiţii, ci şi un trist destin istoric.
 
Meoţieni, adigheeni, kabarzi, cerchezi


 
Pe malul de est al Mării Negre, în nord-vestul Munţilor Caucaz, trăia în vremuri antice,  imemoriale chiar, un popor străvechi, aşa numiţii meoţieni. Primele menţionări ale lor ne parvin prin intermediul lui Hellanicus, iar Strabon ne spune că meoţienii contemporani lui trăiau alături de alte populaţii, astăzi total dispărute, precum dandarii, agrii, tarpeţii, obidiacenii, sittaceni, dosci şi aspurgienii. Pe baza studiilor aprofundate efectuate de cercetătorii, antropologii, istoricii şi arheologii ruşi din secolul trecut, străvechii şi misterioşii meoţieni se constituie de fapt în strămoşii direcţi ai tuturor populaţiilor cercheze de astăzi.
 
Conform datelor coroborate în volumul „Meotae, the ancestors of Adyghe” apărut în anul 1998, orientalistul şi arheologul Boris Piotrovsky afirmă că „Cercetarea amănunţită a limbilor, dialectelor, toponimiilor şi numelor din nord-vestul Caucazului a descoperit strânse legături între străvechile triburi ale meoţienilor şi adigheenii şi kabarzii de astăzi”.
 
Steagul naţional cerchez. Clee douăsprezece stele reprezintă cele douăsprezece triburi adîigheene de odinioară: Abdzakh, Benesley, Bdhzedug, Yegeruquay, Zhaney, Kabardai, Mamkhegh, Natukhai, Temirgoy,Ubykh, Shapsugh şi Hatukai    
 
Fapt care demonstrează că cerchezii sunt cei mai vechi locuitori ai Caucazului, alături de georgieni şi grupul paleocaucazian vainakh (cecenii, inguşii, baţii şi populaţiile akkhia din Dagestan). Osetinii, populaţiile turco-mongole precum azerii, karaceaii, balkarii, kumâcii sau kalmucii, alături de armeni au pătruns în regiunea Caucazului cu mult timp  după aceste populaţii autohtone ale căror urme coboară până dincolo de Epoca Bronzului.
 
Nu trebuie să ne mire prea mult acest detaliu, căci în zona Caucazului trăiesc astăzi în jur de 59 naţiuni distincte.
 
Dacă în timpuri demult apuse teritoriul cerchezilor se întindea de la ţărmul mării negre până în ţinutul osetinilor, astăzi ei mai pot fi întâlniţi în Republica Adighei, Republica Kabardino-Balkară şi Republica Karaceai-Cercheză, toate trei fiind în componenţă şi sub influenţă rusească de când au fost cucerite şi ocupate de regimul ţarist, până în zilele noastre când sunt încluse în Federaţia Rusă cu grad de republici autonome.
 
Cu toate acestea, tot de cerchezi ţin şi abhazii, cu limbă şi obiceiuri asemănătoare, dar care trăiesc într-o republică separatistă inclusă pe vremuri în teritoriul georgian, dar care astăzi a fost smulsă Georgiei de politicile ruse de după anii 90.
 
De veacuri, cerchezii se considerau pe sine răsăriteni sau apuseni, în funcţie de locul de baştină din arealul lor tradiţional. În schimb, puterea sovietică a decis pe baza principiului Divide et Impera, să-i separe în trei populaţii, pretins distincte, găzduite de trei mari unităţi administrative. Totul pentru a-i controla mai uşor şi a sugruma în faşă orice tendinţă separatist-naţionalistă, şi orice sentiment cu rădăcinile în sumbrul dar cvasinecunoscutul Genocid Cerchez.
 
Cai de munte de rasă kabardă, rasa naţională de cai a cerchezilor    Sursa foto: Shutterstock
 
Astfel cerchezii orientali au fost separaţi de kabarzi, şi incluşi alături de balkari şi cerchezii care trăiesc alături de karaceai. Doar cerchezii occidentali şi-au păstrat numele de adigheeni, pornind de la termenul de Adighei care desemnează de fapt pe toţi cerchezii în ansamblu. Stalin a avut grijă să nu fie majoritati în niciuna dintre republicile artificiale în care locuirsc, pentru a preîntâmpina astfel orice mişcare unionistă...
 
Din viaţa şi istoria cerchezilor
 
În jurul anului 400 înainte de Hristos, sursele istorice menţionează existenţa unui efemer regat adigheean situat în jurul oraşului-colonie grecesc Phanagoria. După căderea sa în urma atacurilor triburilor khazare, cerchezii adigheeni nu şi-au mai manifestat dorinţa de a se uni, preferând în schimb, ca multe alte popoare din Caucaz să ducă o existenţă discretă dar dârză. În faţa invaziilor şi atacurilor adigheenii au ales mereu să se refugieze în munţi, în timp ce kabarzii au ales de a se strămuta cât mai la est, dar tot la baza lanţului muntos al Caucazului de Nord.
 
Sub înfluenţă bizantină şi mai apoi georgiană, creştinismul s-a răspândit lent în ţinuturile cerchezilor, undeva între secolele 4-13. În schimb, în secolul 15, islamul se propagă printre cerchezi, în urma contactului acestora cu tătarii din Crimeea şi dervişii turcilor otomani. La fel precum creştinismul, islamul s-a impus doar superficial, după cum se poate constata şi astăzi.
 
Manifestaţie de protest a cerchezilor din Turcia    Sursa foto. Shutterstock
 
Marea majoritate a mult mai celebrilor mameluci au fost la origini adigheeni, georgieni sau otomani. Niciunii dintre numeroşii năvălitori în regiune, khazari, tătari, mongoli, otomani, care i-au precedat pe ruşi nu au reuşit să le înfrângă cerchezilor spiritul de independenţă.
 
Deşi deceniile îndelungate şi grele de regim sovietic au modificat profuind viaţa cotidiană a cerchezilor, societatea lor păstrează încă numeroase trăsături tradiţionale. 
 
Cerchezii trăiesc şi azi într-o lume rămasă în esenţă rurală şi patriarhală.
 
Respectă un cod nescris al onoarei, marcat de vendetă, ca şi în cazul altor popoare caucaziene. Conform antropologulului Georges Charachidze, cerchezii practică aşa numit-a vendetă blocată. Datorită faptului că cercezii au adoptat o codificare economică extremă, scopul vendetei trebuie de fapt să împiedice apariţia lanţului continuu al răzbunărilor. Preţurile pentru cea mai mică ofensă între clanuri sunt atât de astronomice încât funcţionează ca o frână în faţa violenţei. Ofensa trebuie să fie cu adevărat insuportabilă încât să ducă la moarte de om. Atunci când ea este comisă, însă se ajungea la situaţii în care o familie întreagă întra practic sub dominaţia clanului mortului, asemenea unui grup de sclavi, până la plata datoriei, care se putea întinde pe mai multe generaţii, chiar!
 
Factorul economic prima, dar se evita totuşi moartea de om.
 
Societatea lor, împărţită într-o mulţime de clanuri şi triburi, era puternic stratificată. În cadrul ei se distingeau prinţi, nobili, oameni liberi şi sclavi. Aceştia din urmă, erau ăn general prizonieri de război şi făceau obiectul unui comerţ de sclavi întreptat în special către Imperiul Otoman. Caracterul feudal al societăţii era mai marcat la kabarzi, cea ce a facilitat anexarea timpurie a Kabardiei de către Rusia Ţaristă.
 
La abhazi exista un obicei unic în istoria omenirii:
 
-Chiar dacă societatea abhază era foarte ierarhizată, condusă de  o nobilime ereditară, pentru a întări legăturile dintre oameni indiferent de statutul lor, la abhazi copii nobililor creşteau de regulă în familiile ţăranilor săraci, iar copiii ţăranilor erau crescuţi în belşug în familiile nobililor. Astfel, la maturitate, tinerii cunoşteau pe pielea lor ce înseamnă sărăcia, dacă erau din familii bogate, respectiv bogăţia, dacă erau din familii sărmane. Astfel, abhazii se ajutau mai apoi în viaţă într-un fel firesc, natural!
 
Cerchezii se simt apropiaţi de multe alte populaţii de munteni din Caucaz prin multe aspecte deosebit de interesante.
 
Primează acea „optică caucaziană” de a vedea lumea prin prisma valorilor tradiţionale comune precum legăturile insitituţionalizate de ospitalitate ( cine crede că românii sunt tradiţional ospitalieri, trebuie neapărat să aibă experienţa de a fi oaspete în Caucaz), dreptul cutumiar Adat (mai mult sau mai puţin acelaşi), dansuri asemnătoare şi aceleaşi cicluri de legende şi mitologii.
 
Cerchezii nu practicau deloc meşteşugurile, comerţul sau  activităţile administrative. Pe toate acestea le dispreţuiau.
 
Locuiau în sate extinse (auluri), trăiau din agricultură şi creşterea vitelor. În societatea lor patriarhală primează şi astăzi regula strictă a exogamiei:
Adică nu sunt permise căsătoriile în cadrul aceleiaşi familii sau acluiaşi clan, nici între locuitorii aceluiaşi sat sau purtătorii aceluiaşi nume de familie.
 
La cerchezi, la fel ca în tot Caucazul şi Asia Centrală, se obişnuieşte încă ca viitorul mire să-şi răpească aleasa (după ce în prealabil se înţelegea cu ea).
 
Fapt foarte interesant la cerchezi: Tinerii căsătoriţi au obligaţia de a-şi evita socrii!
 
De exemplu, poaspătul soţ nu acvea voie să le vorbească sau să fie văzut de socri timp d emai mulţi ani de la nunta cu fata lor. Taţii nu trebuie să-şi arate afecţiunea faţă de proprii copii, cu atât mai mult dacă aceştia sunt băieţi.
 
Bătrănii erau de-a dreptul veneraţi ( ca în tot Caucazul, de altfel) şi aveau un rol important în aplanarea conflictelor.
 
Limba cerchezilor constituie împreună cu abhaza, abaza şi limba ubîh, familia de limbi nord-vest caucaziene, care nu este înrudită cu nicio altă familie lingistică din întreaga lume.
 
Conform antropologului şi jurnalistului român Dan Alexe (unul dintre puţinii specialişti la nivel mondial în culturile şi obiceiurile popoarelor din Munţii Caucaz), tribul cerchezilor ubîh trăia pe teritoriul unde este astăzi oraşul Soci şi a fost practic şters de pe faţa pământului de trupele ţariste. Puţinii supravieţuitori s-au refugiat în Imperiul Otoman, unde treptat li s-a stins neamul. Tevfic Esenc, ultimul vorbitor al limbii ubîh a decedat în anul 1992, nu înainte de a-i transmite lui Georges Dumedzil (care a fost cel mai mare caucazolog occidental), elementele limbii sale. 
 
Pumnal tradiţional caucazian    Sursa foto: Shutterstock
 
Trebuie menţionat că faimosul costum cu cartuşiere pe piept şi căciulă uriaşă din blană purtat deseori de aristocraţii ruşi, şi adoptat aproape nemodificat de cazacii de pe Don, Terek şi Kuban, este de fapt costumul tradiţional cerchez „confiscat” cumva de ruşi. De fapt, 
Acest tip de vestimentaţie masculină este de fapt propriu tuturor populaţiilor din Caucaz, cu mici diferenţe regionale. Haina, denumită de primii ruşi care au adoptat-o vestimentar – Cerkesska, în amintirea cerchezilor, este lungă peste genunchi, cu mâneci largi şi este ornată de-a latul pieptului cu cartuşiere din metal. Pantalonii sunt largi, iar ca încălţăminte se folosesc şi astăzi cizmele cu talpă moale, mulate până la genunchi.
 
Cerkesska, sau choka, cum o numesc georgienii are diferite culori pentru a păstra distincţia dintre clasele sociale. Albul era purtat de cei cu ascendenţă princiară, roşul de nobili, iar gri-ul, brunul şi negru de către ţăranii liberi. Nelipsite costumului masculin sunt armele specifice, un pumnal lung, drept şi foarte ascuţit denumit kama sau kindjal, alături de o sabie fără gardă, lungă şi uşor curbă denumită de către cazaci shashka, termen derivat din adigheeanul „sashkhwa” adică „cuţit lung”. Atât pumnalul, cât şi sabia au fost adoptate de cazaci de la primele contacte cu popoarele caucaziene.
 
Adighe Habze şi fabuloasa mitologie şi spiritualitate cercheză
 
Adighe Habze sau Adighabze cum mai este denumit este de fapt un concept străvechi care combină religia arhaică, filozofia de viaţă şi obiceiurile cercheze într-un stil de viaţă care a dus la cultura, tradiţiile şi valorile etice ale cerchezilor adigheeni. Adighabze este codul lor de onoare şi este bazat pe respect mutual, disciplină, cultivarea autocontrolului şi responsabilităţii. Este Legea Nescrisă a Pământului pentru cerchezi. Codul îndeamnă la preţuirea curajului şi generozităţii. Lăcomia, dorinţa de a epata şi a purta ostentativ haine şi lucruri scumpe este o mare ruşine „Yemiku” cum îi spun cerchezii.
 
Codul cere ca în prezenţa copiilor şi femeilor, convorbirile să fie cuviincioase, iar conflictele să nu aibă lor.
 
Animismul este cu siguranţă prima religie a cerchezilor, care precum alte popoare nord-caucaziene venerau copaci şi stânci în timpurile lor imemoriale când credeau că acestea sunt locuite de divinităţi invizibile. Cerchezii au trecut apoi de la animism şi totemism la păgânismul lor distinct, care este şi astăzi foarte prezent în religia şi obiceiurile lor. Cercetătorii estimează că acum circa 5.000 de ani toate populaţiile proto-caucaziene au trecut la politeism care împarte Univesul în lumi, fiecare din aceste lumi fiind guvernată de o anume zeitate.
 
Şi la cerchezi fiecare fenomen natural sau formă de relief are o zeitate proprie. Toate zeităţile respective compun panteonul cerchez guvernat de un zeu suprem denumit Theshxwe. Lista panteonului cerchez cuprinde un număr de 51 zeităţi majore şi eroi cu caracter supranatural. Între acestea se disting Afi-zeul luminii, Zhig Gwasche-zeul copacilor, Qwedes-zeul mării, Lhepsch-patronul focului şi fierarilor, Sozeresh-zeul fertilităţii, familiei, sănătăţii şi bolilor! Tetertup-zeul războiului, Hedrixe-zeul morţii şi protectorul celor decedaţi, sau Shuu-Muts-zeul patron al tuturor animalelor sălbatice.
 
Un grup de copii şi tineri cerchezi îmbărcaţi în costume tradiţionale    
 
La fel de important pentru cerchezi a rămas epopeea mitică a Narţilor, un fel de semizei   cu atribute clare de eroi civilizatori, care se luptă desori între ei sau cu forţele răului.
 
Celebrul mit al lui Prometeu, nu este deloc de origine grecească cum se crede în mod obişnuit, ci este inspirat în totalitate de saga Narţilor cu care primii greci au intrat în contact când au poposit în premieră în Caucaz pentru negoţ.
 
Nemurirea sufletului era principala credinţă a religiei străvechi a cerchezilor. După moarte, sufletul intra în lumea lui Hedrixe. Cum sufletul continua să existe şi acolo, rudele aveau grijă ca acestuia să nu-i lipsească provizii, alături de arme pentru a se apăra de pericolele din lumea cealaltă.
 
Descoperirile arheologice care abundă în vase şi resturi alimentare precum şi multe arme, confirmă acest aspect. Venerarea strămoşilor îşi are de fapt originea în această credinţă. Cerchezii onorează şi astăzi memoria strpmoşilor şi rudelor decedate. Ceremoniile acestea, denumite Q’ezch erau deosebit de dure în trecut, când soţiile văduve obişnuiau să-şi zgârie feţele până la sânge, în timp ce bărbaţii se biciuiau fără cruţare până când spatele le era negru de vânătăi.
 
Multe rugăciuni speciale, bocete şi incantaţii, denumite general Bzhe (adică poartă, uşă) sunt spuse în perioada imediat următoare morţii cuiva.
 
Femei frumoase, un genocid necunoscut şi adevărata identitate a eroilor de la Plevna
 
Timp de sute de ani, femeile cerchezilor care rivalizează cu georgienele în domeniu,  au fost considerate etalonul suprem în materie de frumuseţe feminină. Termenul s-a împământenit cu timpul şi nu este deloc unul exagerat. Primele menţiuni despre frumuseţea de-a dreptul legendară a cerchezelor ne parvin din Evul Mediu, de când navigatorii şi negustorii genovezi au ajuns pe coasta apuseană a Mării Negre, şi fondatorul dinastiei de Medici, Cosimo Întâiul a avut un fiu ilegitim de pe urma uneia dintre sclavele sale cercheze. Toate sursele istorice relatează despre frumuseţea lor nelumească, eleganţa, politeţea, dorinţa de a face pe plac bărbatului şi prezenţa de spirit a acestor femei. 
 
Aceeaşi frumuseţe li s-a dovedit a fi aducătoare de nenorociri, căci pe baza ei turcii otomani au cucerit pământurile cercheze.
De fapt, atât de preţuite erau cerchezele (administratorii haremurilor otomane le considerau cele mai frumoase şi preţuite femei din lume) încât pe tot parcursul istorie al Imperiului Otoman, cerchezele erau cele mai căutate femei.
 
Situaţia a dus nu doar la nenumărate expediţii de răpit femei, dar şi la situaţii triste în care familiile sărăcite de cerchezi îşi vindeau propriile fete negustorilor turci...
 
Faima lor a ajuns şi în Occident unde odată cu anul 1734 au ajuns primele zvonuri legate de aceste femei. Personalităţi celebre precum Voltaire sau Byron le-au menţionat admirativ frumuseţea. Johan Friederich Blumenbach naturalist, fiziolog şi fizician celebru la vremea lui, era convins că cerchezii erau oamenii „cei mai aproape de omul creat de Dumnezeu”, fiind în acelaşi timp şi „cei mai frumoşi şi cei mai puri oameni de rasă albă”.
 
Portret al unei femei cercheze din trecut, realizat de pictorul Jean Lerome Gerome     
 
Însă pentru cerchezi, urmau ani cumpliţi căci naţiunea lor a căzut victimă unui genocid cvasinecunoscut multor oameni chiar şi în zilele noastre. Doctrina expansionistă a ţaratului rus, pusă la punct de Ivan cel Groaznic şi perfecţionată de Petru cel Mare a dus la cucerirea întregii regiuni a Caucazului. Cucerirea nu a fost deloc un proces uşor nici pentru ruşi, a căror armată a asuferit pierderi serioase. Mai mult, cucerirea nu pare a fi definitivată nici în prezent, când unele popoare din Caucaz, în speţă cecenii, nu au renunţat deloc la idealul lor de libertate, iar recentele războaie din Abhazia şi Osetia de Sud nu s-au încheiat deloc printr-o pace durabilă.
 
Cucerirea rusă (desfăşurată între anii 1783-1864) a avut consecinţe demografice dezastruoase mai ales pentru cerchezii adigheeeni. În ţinuturile cercheze, şi nu numai , ruşii au dus o adevărată politică de curăţire etnică, cu nimic diferită faţă de metodele coloniştilor şi autorităţilor americane la adresa amerindienilor, concretizată în numeroase acte de cruzime inclusiv la adresa femeilor şi copiilor.
 
Între anii 1568-1915, otomanii şi ruşii au dus cel puţin 17 războaie pentru mizele Balcanilor, Crimeei şi Caucazului, iar cei care au suferit cel mai mult au fost autohtonii.
 
După cucerirea ţinuturilor cercheze, ruşii au observat că aceşti oameni nu se lasă pacificaţi cu forţa sau asimilaţi, şi de teama unor eventuale răscoale au pus în practică planul sângeros al eliminării lor cu orice mijloace.
 
Ideea expulzării în masă a cerchezilor a apărut în anul 1857, şi a aparţinut mareşalului Dmitri Mylutin care credea că astfel va scăpa definitiv de riscul rebeliunilor frecvente în zonă. Cerchezii nu s-au lăsat deloc duşi din locurile de baştină. Mulţi au murit cu arma în mână în faţa unor forţe militare net superioare, dar şi mai mulţi au murit în urma exilului. Foametea, setea, bolile au secerat numeroase vieţi.
 
Mulţi cerchezi au murit înecaţi după ce corăbiile cu care sperau să ajungă în Turcia s-au scufundat în Marea Neagră. Pentru a comemora moartea atâtor nevinovaţi, foarte mulţi cerchezi refuză şi în prezent să mânânce peşte în amintirea strămoşilor înecaţi, care au sfârşit drept hrană pentru peşti.
 
Atacul cercehzilor adigheeni asupra unei bze militare ruse, situată lângă un sat Shapsug    
 
Deoarece majoritatea lor erau musulmani (chiar dacă formal), autorităţile i-au forţat să emigreze în Imperiul Otoman unde până să se integreze, aceşti munteni dârji au avut destul de suferit. Se estimează (inclusiv sursele ruseşti o spun) că în urma epurării etnice a cerchezilor circa 400.000 au fost ucişi în războaie şi exilări, 500.000 au ajuns pe teritoriul fostului Imperiu Otoman, în timp ce pe pământurile lor natale mai rămăseseră doar 80.000 de cerchezi...
 
Cei rămaşi pe loc au fost strămutaţi la câmpie, iar în ţinuturile lor de baştină, administraţia rusă a încurajat stabilirea ruşilor şi cazacilor. Începând cu anul 1990, toţi cerchezii din lume au ales ca zi naţională ziua de 21 mai, dată la care a început în anul 1964 deportarea şi genocidul la adresa lor.
 
Recent, se observă o recrudescenţă a naţionalismului cerchez, susţinut şi de diaspora, precum şi numeroase campanii de aducere aminte şi cercetare a genocidului generalizat, întreprins de ruşi, căreia i-a căzut victimă această naţiune. Deloc singura...
 
Olimpiada de Iarnă din anul acesta, are loc la Soci, aşezare fondată de cerchezi, iar acest lucru a pus gaz pe foc naţionaliştilor care şi-au înteţit protestele şi manifestaţiile în speranţa obţinerii nu doar a unei ipotetice independenţe de facto, dar şi recunoaşterea la nivel mondial a genocidului căruia i-au căzut victime strămoşii lor. Populaţia totală a cerchezilor atinge astăzi cifra de aprioximativ 5 milioane de oameni, dintre care cei mai mulţi trăiesc în Rusia (900.000), urmată de diaspora din Turcia, Iordania, Siria, Germania, Statele Unite şi Israel. 
 
Un capitol deosebit de interesant, dar insuficient studiat îl constituie prezenţa cerchezilor în ţara noastră. În urma genocidului cerchez, circa 200.000 de cerchezi au fost colonizaţi În Balcani, dintre care 10.000 în Dobrogea care făcea pe atunci parte din  Imperiul Otoman. Cele mai mari concentrări cercheze au fost în localitatea care le poartă numele, Slava Cercheză (500 familii), Horia, Turda, Băltăgeşti, Subaţi, Ortachioi, Isaccea şi Mihai Bravu din Jud. Tulcea şi în Cerchezu din Jud. Constanţa.
 
Pe baza informaţiilor remise de cerchezul Baslan Abdzack student la Timişoara în anul 1983, actualmente cetăţean canadian, cerchezii ajunşi în Imperiul Otoman nu ştiau limba turcă, precum tătarii, în consecinţă li s-au dat arme şi au fost înrolaţi de către autorităţile otomane pe post de başbuzuci. Şederea lor în Dobrogea a durat puţin, deoarece după revenirea acestei provincii istorice româneşti la patria mamă, toţi cerchezii de aici, alături de o parte a tătarilor au plecat spre alte provincii ale Imperiului Otoman.
 
În timpul Congresului de la Berlin se hotărăşte expulzarea lor, iar circa 40.000 de cerchezi şi tătari care se ocupau cu oieritul au plecat atunci definitiv din Dobrogea. Se pare că la baza acestei măsuri care dicata expulzarea tuturor cerchezilor din Europa, nu doar din Dobrogea ar fi fost atacurile acestora asupra populaţiilor creştine civile, atacuri petrecute în timpul Războiului Ruso-Turc. Şederea lor aici, în Dobrogea nu a fost deloc una paşnică. Se pare că în comparaţie cu etniile creştine din zonă, cerchezii au primit o serie de avantaje din partea autorităţilor otomane. Ciobani pricepuţi, dar organizaţi după metode primitive, medievale, au intrat rapid în conflicte cu vecinii lor. Căci cerchezii atacau şi jefuiau în permanenţă alte sate dobrogene, în special cele ale coloniştilor germani care erau mai bogaţi.
 
Atacurile lor erau tolerate de otomanii de aceiaşi religie, care nu erau deranjate că victimele erau creştini, într-o perioadă în care toţi etnicii creştini din imperiu se răsculau frecvent.
 
În consecinţă, cerchezii au dus-o foarte bine la noi în puţinii ani cât au stat aici, căci aproape imediat de la stabilirea lor temporară pe meleaguri dobrogene, o delegaţie a căpeteniilor lor s-a dus la Istanbul cu o sumă de bani pe care vroiau să o doneze sultanului ca semn de mulţumire pentru scutirea de dări şi primirea în imperiu. Sultanul le-a returant banii, pe care cerchezii i-au donat sangeacului de la Tulcea. Turcii construind cu banii geamia şi clădirea şcolii turceşti din Tulcea, clădirea actualului muzeu de artă din oraş, precum şi alte clădiri în Măcin, Isaccea şi Rusciuk.
 
Mormântul lui Mihail Hristodulo Cerchez din Cimitirul Eternitatea, din Iaşi    
 
Deosebit de interesant şi revelator este momentul în care s-a predat Osman Paşa în urma căderii Plevnei. Osman Paşa era de fapt un cerchez care servea în armata turcă, Din acest motiv, a ales să capituleze în faţa armatei române (eroina de fapt a victoriei de la Plevna) decât în faţa generalilor ruşi pe care-i ura de moarte. Întâmplător sau nu Osman Paşa avea să-şi predea sabia în mâinile colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez, care avea tot origine cercheză, familia acestuia ajungând în Moldova între primele valuri de refugiaţi cerchezi.
 
Momentul a fost, se pare, unul epic.
 
Când a intrat colonelul Hristodulo Cerchez pe o uliţă din Plevna unde lui Osman Paşa i se pansau rănile, acesta şi-a adus aminte că avea grad de general, şi-a scos sabia şi i-a înmânat-o lui Cerchez spunându-i:
 
Am onoarea de a capitula în faţa tinerei şi bravei armate române”.
 
La care colonelul Cerchez, colonel regal, l-a salutat respectuos pe Osman şi i-a restituit sabia, în virtutea faptului că fostul adversar avea titlu de generalissim.
 
Sfârşitul întâmplării este definitoriu.
 
Spre sfârşitul zilei a intrat un soldat rus la paşa cel rănit la picior de un şrapnel, l-a scuipat şi insultat, după care i-a furat sabia...