O carte pe zi: „Erou fără voie”, de Petru Cimpoeşu

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

„Prima ediţie – preciza scriitorul într-o confesiune de acum câţiva ani – a fost publicată la Editura Plumb, din Bacău, în 1994, pe o hârtie proastă, cu o copertă neinspirată şi nu a fost difuzată decât în câteva librării din Bacău şi din Bucureşti. În aceste condiţii, faptul că a trecut aproape neobservată de critica literară nu mai poate mira pe nimeni. Totuşi, a luat un premiu: al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Am răsfoit-o cu puţină vreme în urmă şi mi s-a părut că ar merita repusă în circulaţie. Măcar pentru a face dovada că «autoficţiunea» – acum la modă în Franţa – a avut vagi precursori în România. Căci «Erou fără voie» pleacă de la cazul unui accident real, a cărui victimă a fost un coleg al meu, pe vremea când lucram ca profesor-inginer la Liceul George Bacovia din Bacău (astăzi, Colegiul Ferdinand). Am scris mai întâi o nuvelă, pe care am inclus-o în volumul «Caii de curse sau cursele de cai», predat Editurii Cartea Românească în 1986, cred. După ce publicarea acelui volum a tot fost amânată din motive de neconformitate cu exigenţele societăţii socialiste multilateral dezvoltate, în 1991 d-na Magdalena Bedrosian a introdus volumul în planul Editurii Cartea Românească, manuscrisul a fost trimis în tipografie, dar totul s-a oprit la corectura a doua – din lipsă de hârtie. Păstrez şi acum acea corectură, împreună cu coperta propusă de Dan Stanciu”.

Aşadar, un stupid accident de tren, în urma căruia unui personaj i se amputează un picior, devine subiect de roman, punctul de pornire, autorul are ideea să colaboreze cu personajul însuşi, care scrie la rândul lui o versiune, apoi şi altor personaje li se încredinţează o misiune o misiune similară, acţiunea se complică, ni se sugerează că nimic nu e ştiut dinainte, că se aşteaptă realitatea, pentru a profita de ea ficţional, personajele iniţiale îşi duc viaţa anostă, cu divorţuri şi amantlâcuri, unul dintre cei doi dispare, se declanşează o anchetă, nu se mai ştie dacă dispariţia a fost o sinucidere, sau unul dintre cei doi l-a aruncat pe celălalt din tren… Fireşte, în poveste intervine chiar Petru Cimpoeşu care publică un fragment din romanul neterminat al celor doi şi iese scandal, scrie Mediafax.

La tot locul, de altfel, se adună consideraţii despre literatură şi scris, despre ficţiune şi realism.

„Acest roman, deşi utilizează elemente ale unui caz real, este rezultatul dezvoltării posibile a unor premise fictive”.

Sau: „Un roman fără teză îmi părea ca un copil neligitim; făcut desigur din dragoste, dar marcat de un handicap social irecuperabil. Ca să pot scrie, îmi trebuia un motiv urgent, care nu putea fi doar simpla dorinţă de a scrie, ci un temei etic şi justiţiar dotat, în plus, cu însuşirea a de justifica şi disimula mobilul adevărat, al puterii. Între timp, experienţa personală m-a făcut mai circumspect. Poate că planul iniţial presupune o valoare-scop ce urmează a fi argumentată, dar evenimente fortuite din text şi din afara lui subminează în permanneţă argumentele demonstraţiei, încât «sensul instituit» intră în disoluţie, consumat de sensuri ocurente; relaţia de putere devine una existenţială. Faptul că, în timp ce scriam la acest roman, am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit de Mireille, care la începutul lui nu exista nici măcar ca probabilitate, induce o nouă semnificaţie, deşi neaparentă (încă) a naraţiunii înseşi. Astfel, un accident biografic impune o reevaluare şi revalorificare a senusurilor de până acum ale romanului, în funcţie de noua mea atitudine faţă de el, determinată de un «personaj exterior»”.

Sau: „Personajul e predestinat, iar textul literar cponstituie predestinarea lui; de pe altă parte, autorul ştie doar efectul – cauzele urmând a fi inventate”.

Petru Cimpoeşu – „Erou fără voie”. Editura Junimea. 157 pag.