O carte pe zi: „Erou fără voie”, de Petru Cimpoeşu

„Prima ediţie – preciza scriitorul într-o confesiune de acum câţiva ani – a fost publicată la Editura Plumb, din Bacău, în 1994, pe o hârtie proastă, cu o copertă neinspirată şi nu a fost difuzată decât în câteva librării din Bacău şi din Bucureşti. În aceste condiţii, faptul că a trecut aproape neobservată de critica literară nu mai poate mira pe nimeni. Totuşi, a luat un premiu: al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Am răsfoit-o cu puţină vreme în urmă şi mi s-a părut că ar merita repusă în circulaţie. Măcar pentru a face dovada că «autoficţiunea» – acum la modă în Franţa – a avut vagi precursori în România. Căci «Erou fără voie» pleacă de la cazul unui accident real, a cărui victimă a fost un coleg al meu, pe vremea când lucram ca profesor-inginer la Liceul George Bacovia din Bacău (astăzi, Colegiul Ferdinand). Am scris mai întâi o nuvelă, pe care am inclus-o în volumul «Caii de curse sau cursele de cai», predat Editurii Cartea Românească în 1986, cred. După ce publicarea acelui volum a tot fost amânată din motive de neconformitate cu exigenţele societăţii socialiste multilateral dezvoltate, în 1991 d-na Magdalena Bedrosian a introdus volumul în planul Editurii Cartea Românească, manuscrisul a fost trimis în tipografie, dar totul s-a oprit la corectura a doua – din lipsă de hârtie. Păstrez şi acum acea corectură, împreună cu coperta propusă de Dan Stanciu”.

Aşadar, un stupid accident de tren, în urma căruia unui personaj i se amputează un picior, devine subiect de roman, punctul de pornire, autorul are ideea să colaboreze cu personajul însuşi, care scrie la rândul lui o versiune, apoi şi altor personaje li se încredinţează o misiune o misiune similară, acţiunea se complică, ni se sugerează că nimic nu e ştiut dinainte, că se aşteaptă realitatea, pentru a profita de ea ficţional, personajele iniţiale îşi duc viaţa anostă, cu divorţuri şi amantlâcuri, unul dintre cei doi dispare, se declanşează o anchetă, nu se mai ştie dacă dispariţia a fost o sinucidere, sau unul dintre cei doi l-a aruncat pe celălalt din tren… Fireşte, în poveste intervine chiar Petru Cimpoeşu care publică un fragment din romanul neterminat al celor doi şi iese scandal, scrie Mediafax.

• Béla Lugosi, cel mai veritabil vampir de la Hollywood
• Care sunt principalele reguli care păstrează o prietenie?

La tot locul, de altfel, se adună consideraţii despre literatură şi scris, despre ficţiune şi realism.

„Acest roman, deşi utilizează elemente ale unui caz real, este rezultatul dezvoltării posibile a unor premise fictive”.

Sau: „Un roman fără teză îmi părea ca un copil neligitim; făcut desigur din dragoste, dar marcat de un handicap social irecuperabil. Ca să pot scrie, îmi trebuia un motiv urgent, care nu putea fi doar simpla dorinţă de a scrie, ci un temei etic şi justiţiar dotat, în plus, cu însuşirea a de justifica şi disimula mobilul adevărat, al puterii. Între timp, experienţa personală m-a făcut mai circumspect. Poate că planul iniţial presupune o valoare-scop ce urmează a fi argumentată, dar evenimente fortuite din text şi din afara lui subminează în permanneţă argumentele demonstraţiei, încât «sensul instituit» intră în disoluţie, consumat de sensuri ocurente; relaţia de putere devine una existenţială. Faptul că, în timp ce scriam la acest roman, am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit de Mireille, care la începutul lui nu exista nici măcar ca probabilitate, induce o nouă semnificaţie, deşi neaparentă (încă) a naraţiunii înseşi. Astfel, un accident biografic impune o reevaluare şi revalorificare a senusurilor de până acum ale romanului, în funcţie de noua mea atitudine faţă de el, determinată de un «personaj exterior»”.

Sau: „Personajul e predestinat, iar textul literar cponstituie predestinarea lui; de pe altă parte, autorul ştie doar efectul – cauzele urmând a fi inventate”.

Petru Cimpoeşu – „Erou fără voie”. Editura Junimea. 157 pag.