Pamfil Șeicaru: destinul gazetarului strivit între două epoci

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Astăzi, la 46 de ani de la moartea lui Pamfil Șeicaru, numele său continuă să răsune în istoria presei românești ca ecoul unei vieți trăite între glorie și exil, între puterea cuvântului și neputința celui alungat. Director al ziarului „Curentul” și una dintre cele mai influente, dar și controversate voci ale perioadei interbelice, Șeicaru a cunoscut ascensiunea, a traversat războiul și schimbările brutale ale istoriei, apoi a fost silit să-și petreacă anii de după 1944 departe de țară. A rămas însă legat de România prin amintiri, prin scris și prin locurile care îi alcătuiseră lumea tinereții. Povestea lui nu poate fi redusă nici la succesul gazetăresc, nici la exilul dureros: ea păstrează contradicțiile unui om care a căutat influența, a purtat povara propriilor alegeri și a privit, de la distanță, cum patria sa se schimba până când devenea aproape de nerecunoscut. În ultima parte a vieții, dorul de casă pare să fi cântărit mai greu decât ambiția de odinioară, iar amintirea viei de la Mangalia și a mănăstirii de la Orșova evocă legătura fragilă, dar neîntreruptă, cu un trecut pe care granițele nu-l puteau șterge. Astfel, destinul lui Pamfil Șeicaru rămâne o mărturie despre puterea memoriei și despre singurătatea exilatului, care poate pierde locurile, recunoașterea și apartenența oficială, dar continuă să-și poarte țara înlăuntru.

Pentru unii oameni viața pare să se desfășoare între două lumi: una pe care au primit-o la naștere și alta pe care au încercat să o clădească prin voință. Pamfil Șeicaru le-a purtat amândouă. S-a născut Pamfil Popescu, la 6/18 aprilie 1894, în Tăbărăști, județul Buzău, într-o familie legată de sat, de credință și de ritmurile unei lumi încă așezate. Părinții săi au fost Ana și Haralambie, iar bunicul, Constantin Șeicaru, fusese preot vreme de patruzeci de ani.

Numele sub care avea să intre în istoria presei românești purta în el însăși forța unei rădăcini. Când, după război, Pamfil Popescu a început să semneze Pamfil Șeicaru, a luat cu sine numele bunicului și, odată cu el, o parte din lumea de acasă. Într-un fel, satul a rămas prezent în ziaristul care avea să scrie despre regi, partide, războaie și prăbușirea unei țări.

Asemenea începuturi pot părea mărunte în fața unei biografii spectaculoase. Totuși, tocmai ele ne ajută să vedem omul înaintea personajului public. În spatele directorului temut, al polemistului necruțător și al exilatului urmărit se afla un copil venit dintr-un loc în care memoria se păstra prin familie, biserică și poveștile celor trecuți. Peste decenii, acest om avea să ridice o mănăstire pentru mama sa și pentru soldații căzuți pe front. Între casa preotului din Tăbărăști și altarul de la Orșova se întinde o viață întreagă, dar legătura dintre ele nu s-a rupt niciodată.

Șeicaru a urmat gimnaziul la Tecuci, apoi cursurile superioare la Liceul „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, pe care l-a absolvit în 1914. Cu mult înainte de a ajunge la universitate și de a-și vedea destinul răsturnat de război, scrisul devenise deja o parte esențială a vieții sale. În 1911, la numai șaptesprezece ani, a debutat în revista „Freamătul” din Tecuci cu o încercare dramatică intitulată „Pe nemâncate”.

Titlul poartă o rezonanță aparte când îl privim retrospectiv. Biografia lui va trece prin belșug și sărăcie, prin puterea oferită de un ziar cu tiraje uriașe și prin greutățile exilului. Va cunoaște palatul și tipografia proprie, apoi camera modestă din Madrid în care continua să scrie, fiindcă pentru el, scrisul a fost felul de a rămâne în lume, chiar și atunci când lumea îl alunga din locurile pe care le considera ale sale.

În anii tinereții, a publicat cronici și recenzii literare în reviste precum „Răsăritul”, „Junimea literară”, „Văpaia”, „Ramuri”, „Doina”, „Lumina”, „Steagul”, „România viitoare” și „Lumea”. Acest început arată un tânăr atras atât de știre și polemică, dar și de literatură, de limbaj și de puterea ideilor. Înainte de a ajunge la masa de conducere a unui cotidian, a învățat să citească și să cântărească fraza.

A intrat la Facultatea de Drept a Universității din București, însă izbucnirea războiului i-a întrerupt parcursul academic în 1916. Și-a încheiat studiile la Iași, în 1918, după o perioadă în care războiul a trecut în prim-plan, împingând educația și viața personală în plan secund. Pentru generația sa, tinerețea a fost o perioadă în care oamenii se trezeau prinși, adeseori împotriva voinței lor, în vâltoarea evenimentelor. Primul Război Mondial a fost pentru Șeicaru întâlnirea directă cu fragilitatea trupului și cu întâmplarea care desparte, fără avertisment, viața de moarte. A luptat pe front, de la Orșova la Mărășești, și a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, în rang de Cavaler. Guvernul francez i-a acordat, de asemenea, „Croix de Guerre”.

Dincolo de decorații, a rămas povestea obuzului. Aflat în tranșee, pe coama dealului deasupra Orșovei, explozia l-a îngropat sub pământ. A supraviețuit. Nu putem ști ce a gândit în clipele acelea și ar fi nedrept să inventăm un monolog interior pentru a face povestea mai dramatică. Putem însă înțelege că un om care a simțit pământul prăbușindu-se peste el nu mai privește viața ca pe o certitudine comodă.

Între 1936 și 1939, pe dealul legat de acea amintire, Șeicaru a ridicat Mănăstirea „Sfânta Ana”. A făcut-o în memoria celor căzuți pentru România Mare și ca mulțumire pentru faptul că scăpase cu viață. Hramul ales purta numele mamei sale, iar în acel gest se întâlneau două feluri de recunoștință: față de Dumnezeu, pentru viața păstrată, și față de oamenii care nu s-au mai întors de pe front.

Drumul care urca din centrul Orșovei către mănăstire a fost numit „Drumul Eroilor”. Pe cei 1.500 de metri se aflau șapte troițe, câte una pentru fiecare regiment care luptase în 1916 la Alion, Orșova și Cerna împotriva trupelor germane. Muntele devenea astfel o pagină de istorie pe care oamenii o parcurgeau pe jos. Mai mult decât o comemorare abstractă, rostită numai la ceremonii, era un drum pe care fiecare pas putea aduce aminte de cei care nu mai puteau merge.

Mănăstirea nu a fost sfințită imediat după încheierea construcției. Puterea poate deforma memoria atât prin ștergerea unui nume, cât și spri schimbarea semnificația unui loc și legătura sa cu trecutul. Un spațiu ridicat pentru rugăciune și pomenirea morților a ajuns să fie folosit pentru cu totul altceva. În 1990, mănăstirea a fost preluată de Mitropolia Olteniei și sfințită la 2 decembrie. În 2005, osemintele lui Pamfil Șeicaru au fost strămutate aici. Cercul s-a închis târziu, după ce trupul lui trecuse prin exil, înmormântare la București și întoarcere la Orșova, iar locul pe care îl alesese pentru eroi a devenit, în cele din urmă, și locul odihnei sale.

După război, Pamfil Șeicaru a intrat în viața publică sub numele care avea să-l însoțească până la moarte. În 1919, împreună cu Cezar Petrescu, a scos revista „Hiena”, mai întâi la București, apoi la Cernăuți. Publicația a apărut până în 1924. Din 1921, Șeicaru a fost director al cotidianului „Ora”, iar în 1923 a ajuns șef-redactor la „Cuvântul”, ziar al cărui proprietar era inginerul Titus Enacovici. În 1924 a fost ales președinte al Sindicatului ziariștilor.

A urcat repede, într-o breaslă în care talentul singur nu era suficient. Era nevoie de energie, de instinct politic, de capacitatea de a organiza oameni și de a transforma ideile în influență. Șeicaru le-a avut pe toate, în proporții greu de separat. În 1928, după ce a vândut o parte din averea sa și a soției, Constanța Pătrașcu, a înființat ziarul „Curentul”. Primul număr a apărut la 11 ianuarie 1928. Decizia de a porni un cotidian pe cont propriu era o miză materială și personală, fiindcă Șeicaru construia atât un loc în care să-și publice opiniile, cât și o instituție privată, cu redacție, tipografie, editură, distribuție și o voce suficient de puternică pentru a intra în disputele politice ale vremii.

„Curentul” a ajuns unul dintre cele mai combative cotidiene românești ale perioadei interbelice, iar publicațiile legate de el au impus o ținută jurnalistică apreciată de contemporani. În redacție au semnat nume precum Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion Vinea și Romulus Dianu. Din 1939, editura ziarului a publicat și periodicele „Evenimentul” și „Rapid”.

Cifrele tirajului arată amploarea fenomenului: în 1941, ziarul depășea 200.000 de exemplare, iar duminica, odată cu suplimentele „Curentul familiei” și „Curentul pentru copii”, tirajul trecea de 300.000, cifre în care se poate vedea mai mult decât succesul comercial. Ziarul intra în case, în conversațiile de familie și în felul în care oamenii își înțelegeau prezentul.

Totuși, succesul nu a fost o poveste fără umbre. „Curentul” a adus venituri importante, iar Șeicaru a dobândit o avere considerabilă: conac și fermă la Ciorogârla, o casă în București, un palat al ziarului și o tipografie proprie. Dușmanii săi au folosit formula „șantajul și etajul” pentru a sugera că prosperitatea directorului fusese obținută prin presiuni de presă.

O biografie echilibrată nu trebuie nici să transforme acuzația în verdict, nici să o elimine pentru a proteja un portret eroic. Formula a circulat ca batjocură politică și publicistică, exprimă rivalitățile și suspiciunile unei epoci, dar nu este, prin ea însăși, o demonstrație. La fel, succesul material nu dovedește automat cinstea sau necinstea unui om. Pentru a-l înțelege pe Șeicaru, trebuie să ținem împreună realizarea ziarului, puterea acumulată, adversarii numeroși și întrebările rămase deschise.

Pamfil Șeicaru a fost o personalitate greu de așezat într-o singură categorie, a fost jurnalist, eseist, memorialist și prozator. A fost om de afaceri, director de ziar, deputat independent și apropiat al Casei Regale, mai ales al lui Carol al II-lea. Între 1928 și 1933 a fost ales, de trei ori, deputat.

În același timp, susținea că parlamentul nu poate face bine unui popor pe termen lung, fiindcă ar ajunge la decizii pripite și interesate. Credea că monarhia oferă unei națiuni o „liniște naturală”, poziție care îl pune față în față cu o contradicție importantă: participa la instituția parlamentară, dar îi contesta valoarea; se afla aproape de puterea regală, dar avea să scrie mai târziu un rechizitoriu dur la adresa monarhiei și a cercurilor ei.

Contradicțiile țin de felul în care oamenii încearcă să-și apere convingerile în mijlocul unei istorii schimbătoare. Uneori, o persoană își păstrează ideile, alteori, le revizuiește, se îndepărtează de aliați și își contrazice trecutul. În cazul lui Șeicaru, biografia se conturează printr-o succesiune de poziționări și reveniri, pe care cititorul este chemat să le examineze fără a le reduce la o etichetă convenabilă.

A fost și o prezență importantă la Radio România. Între 1935 și 1938 a făcut parte din Consiliul de Administrație al instituției și a susținut numeroase conferințe. Printre titluri se află „Charles Maurras”, „Cultul eroilor”, „Gazetarul Eminescu”, „Nicolae Iorga – comemorare” și „Deschizători de drumuri în cultura românească modernă”.

Conferința „Gazetarul Eminescu”, rostită la 18 iunie 1939, pare să adune într-o singură imagine respectul lui pentru publicistica de idei. Mihai Eminescu întruchipa pentru el atât poetul național, cât și ziaristul implicat în marile conflicte ale vremii. Când vorbea despre trecutul presei, Șeicaru își contura, inevitabil, și propriul portret: jurnalistul care considera cuvântul o formă de intervenție în destinul țării.

În 1939, pe măsură ce pericolul nazist se extindea, Șeicaru a privit cu neîncredere garanțiile militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României. La 15 aprilie, a scris că aceste promisiuni nu puteau fi privite ca o protecție sigură. „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare și abia după asta să garanteze și frontierele altor țări”, afirma el. A intuit astfel vulnerabilitatea statelor mici în fața deciziilor marilor puteri. Istoria ulterioară a arătat cât de puțin pot cântări promisiunile când interesele strategice se schimbă. În anii războiului, Șeicaru a purtat polemici cunoscute cu comentatorul britanic Wickham Steed de la BBC, contestând interpretările pe care acesta le oferea publicului românesc.

Această luciditate politică merită analizată, fără a transforma fiecare anticipare corectă într-o dovadă că toate opțiunile sale au fost juste. Istoria nu distribuie oamenilor o singură calitate. Un jurnalist poate intui corect un pericol și, în același timp, poate susține poziții contestabile în alte momente. A recunoaște o intuiție nu înseamnă a absolvi toate alegerile, iar a examina o alegere discutabilă nu înseamnă a șterge orice merit.

Într-o epocă în care România depindea de deciziile puterilor străine, Șeicaru a văzut că geografia și suveranitatea nu se apără prin declarații solemne. Ele depind de raporturi reale de forță, de diplomație și de capacitatea unei țări de a-și înțelege vulnerabilitățile, iar pentru un om format în război, această perspectivă putea părea firească, dar a rosti o avertizare nu înseamnă neapărat că poți opri evenimentele. Uneori, condeiul vede apropierea furtunii fără să aibă puterea de a-i schimba direcția.

În august 1944, Pamfil Șeicaru a plecat din România. Data plecării este descrisă diferit în relatările reproduse despre viața sa; una dintre versiuni indică 10 august 1944. Potrivit mărturiei sale, Mihai Antonescu îl trimisese în Spania pentru a tatona posibilități diplomatice legate de ieșirea României din război și pentru a susține interesele țării în perspectiva apropierii trupelor sovietice.

Plecare voluntară, misiune politică, exil fără voie: în jurul drumului său s-au strâns explicații concurente și legende. Unele relatări îl descriu trecând prin Germania și rămânând blocat până în februarie 1945. În propria mărturie, Șeicaru explica faptul că informațiile transmise de Niculescu-Buzești către legația germană ar fi creat o confuzie în privința destinației sale. A susținut că nu a putut merge spre locul în care trebuia să-și îndeplinească misiunea și că a izbutit, în cele din urmă, să plece cu avionul. Așadar, și-a descris statutul astfel: „sunt deci un emigrant fără voie”.

În jurul plecării au circulat povești despre benzină transportată în cantități uriașe, bani, argintărie, bijuterii și tablouri ale unor pictori români. Unele informații apar în rapoarte ale serviciilor de informații, altele în amintiri și interpretări ulterioare. Mai târziu, rapoarte ale Securității îl descriau trăind modest la Madrid, ceea ce pune sub semnul întrebării imaginea unui exilat instalat în prosperitate.

Apoi a venit 23 august 1944, moment politic ce avea să-l urmărească toată viața. Pentru el, actul de la 23 august a reprezentat o ruptură istorică pe care a contestat-o în scrierile sale. Plecase din țară înaintea acelui moment, iar după aceea nu s-a mai putut întoarce. În biografia sa, acea dată a dobândit o semnificație aparte, marcând schimbarea regimului politic, dar și începutul rupturii de lumea în care își construise reputația.

La 20 septembrie 1944, trupele sovietice au ocupat tipografia „Curentului” și au editat acolo „Buletinul Armatei Roșii”. Ziarul a încetat să apară, după șaptesprezece ani în care fusese legat de personalitatea directorului său, iar la 16 octombrie, Pamfil Șeicaru se afla pe prima listă a ziariștilor cărora li se retrăsese dreptul de a publica. Închiderea publicației destrăma deopotrivă o viață profesională, o echipă și o comunitate de cititori. O tipografie poate fi ocupată, mașinile pot fi puse să imprime alte texte, iar numele unui director poate fi scos din redacție, dar mult mai greu este de înlocuit memoria celor care au citit ziarul, l-au discutat, s-au certat pe marginea lui și l-au făcut parte din rutina lor.

În 1945, Șeicaru a fost judecat în lipsă în procesul ziariștilor acuzați de crime de război și de răspundere pentru dezastrul țării. Procesul s-a desfășurat între 22 mai și 4 iunie, fiind condamnat la pedeapsa capitală și la degradare civică pe timp de zece ani, urmând să execute pedeapsa cea mai gravă.

Încadrarea și sentința au fost legate de activitatea sa publicistică din timpul războiului și de documente descrise în sursele menționate drept chitanțe de încasare descoperite în arhivele Ministerului de Externe de la Berlin și predate guvernului român. Pentru o prezentare responsabilă, trebuie păstrată distincția dintre datele consemnate și interpretările ulterioare asupra lor.

În același timp, bunurile sale au fost preluate. Proprietatea de la Ciorogârla a fost pusă temporar la dispoziția lui Mihail Sadoveanu, până în 1949, iar clădirea „Curentului”, folosită mai întâi de trupele sovietice pentru tipărirea propriului buletin, a ajuns ulterior sediu al Securității. Mănăstirea de la Orșova și-a pierdut, pentru o vreme, menirea religioasă.

În 1946, numele lui a fost inclus în listele negre ale Siguranței, în contextul urmăririi emigranților. Rapoartele despre activitatea sa din străinătate conțineau uneori informații neverificate sau false, după cum arată chiar caracterul contradictoriu al unor consemnări. Dosarele reflectă perspectiva instituțiilor care urmăreau, clasificau și interpretau oamenii în funcție de propriile interese, oferind o imagine a realității filtrată prin logica și obiectivele acestora. Una dintre cele mai apăsătoare dimensiuni ale exilului este situația în care identitatea omului ajunge să fie definită de dosarele întocmite de cei care îl supraveghează, în timp ce propriile fapte și intenții trec în plan secund. O notă poate transforma o bănuială în formulă oficială, o formulă oficială poate fi repetată până când pare fapt. Exilul aduce cu sine o povară aparte: identitatea omului ajunge să fie conturată de documentele celor care îl supraveghează, iar propria sa versiune a adevărului riscă să rămână necunoscută.

După 1945, Șeicaru s-a stabilit în Spania, a locuit la Palma de Mallorca, apoi la Madrid, iar din 1974 s-a mutat în Germania. În exil, a colaborat cu ziare și reviste spaniole și germane și a continuat să scrie despre România. A fondat publicația „Liberty and Justice” și a colaborat, potrivit relatărilor biografice, la mai multe publicații spaniole. A publicat volume de istorie și comentariu: „Pax Americana o Pax Sovietica” în 1947, „Istoria partidelor politice în România” în 1958, „Istoria partidelor Național, Țărănist și Național-Țărănist” în două volume, în 1963, „La Roumanie dans la Grande Guerre” și „Karl Marx – Însemnări despre România”, în 1968, o lucrare despre Dunăre în 1975 și „Adevăruri care trebuie amintite” în 1980.

Pentru cine trăiește în afara țării, limba ajunge să poarte o parte din casa pierdută, un cuvânt rostit în română poate readuce o stradă, un peisaj, un nume de familie. Un articol scris în limba maternă devine o formă de adresare către oameni pe care poate că nu îi vei mai întâlni, iar Șeicaru a scris pentru cititorii români chiar și atunci când distanța și împrejurările îi făceau imposibilă întoarcerea.

Rapoartele serviciilor de informații îl surprind într-o ipostază foarte diferită de imaginea fostului director bogat. O notă din 1963 îl descrie îmbătrânit și încărunțit, dar cu o putere de muncă impresionantă. Scria comentarii pentru posturi de radio, colabora la publicații și lucra la volume de istorie. Locuia într-un apartament modest și își ducea personal manuscrisele la redacții.

Imaginea are o forță socială aparte. Omul care avusese o tipografie și condusese un cotidian cu sute de mii de exemplare ajunsese să-și transporte singur paginile. Fără redacția de altădată, fără palatul „Curentului”, fără vechea putere asupra spațiului public, rămăsese cu munca sa. Sărăcia nu trebuie romanțată, dar nici trecută cu vederea, fiindcă schimbă felul în care înțelegem exilul: o pierdere efectivă de statut, de loc și de sprijin, cu urmări adânci asupra vieții celui exilat.

În această perioadă a lucrat la romanul „Vulpea Roșcată”, despre Carol al II-lea și Elena Lupescu. Romanul a fost considerat de unele note ale Securității un text senzaționalist și a fost urmărit de serviciile românești. Manuscrisul a ajuns să fie publicat în România abia în 1996, iar povestea lui arată cât de diferite pot fi privite aceleași pagini: de autor, ca proiect literar și posibilă revenire publică, de instituțiile comuniste, ca material de propagandă sau prilej de influență, sau de cititorii de mai târziu, ca document al unei epoci și al resentimentelor ei.

În 1965, serviciile de informații externe au redeschis dosarul lui Șeicaru, folosind numele conspirativ „Vlad”. Dosarul personal păstrat de SIE și ajuns la CNSAS cuprinde șase volume și peste două mii de pagini, potrivit informațiilor furnizate în materialul biografic. Contactele cu reprezentanții regimului de la București au fost legate de mai multe interese: reabilitarea, posibilitatea revenirii în țară, publicarea cărților, situația rudelor și dorința de a vedea din nou locurile pierdute. Într-o discuție consemnată de maiorul Mihai Caraman, Șeicaru ar fi spus că îl interesează „steagul țării, indiferent cine-l ține”. Ar fi adăugat că vrea să servească țara, nu partidul comunist, deși considera că un stat preocupat de independența României putea fi sprijinit pe o cale diferită de cea comunistă. Fraza este puternică, dar nu trebuie tratată ca răspuns la toate întrebările, și poate exprima un patriotism care încearcă să separe țara de guvernarea ei. Poate exprima și calculul unui om care dorea să-și redeschidă un drum către România, iar cele două posibilități nu se exclud neapărat, fiindcă în politică, intențiile sunt adeseori amestecate: ideal, interes, orgoliu și dor pot încăpea în aceeași declarație.

În 1966, Nicolae Ceaușescu a aprobat, potrivit documentelor invocate în relatările despre caz, o sumă de 3.000 de dolari pentru cheltuielile legate de volumul despre Karl Marx. Tot în acel an, Pamfil Șeicaru a fost grațiat în secret prin Decretul 977/1966, după cum a arătat ulterior istoricul Gheorghe Buzatu. Informația nu a fost făcută publică atunci, iar motivele și consecințele politice ale operațiunii rămân subiecte de cercetare.

Relația dintre Șeicaru și instituțiile comuniste nu poate fi redusă la o poveste simplă despre rezistență fără compromisuri sau, la polul opus, despre colaborare totală. Documentele indică negocieri și contacte cu DIE, precum și o vizită organizată în România în 1977. Există și mărturii despre dorința lui de a-și servi țara fără a deveni comunist. Cât de departe a mers colaborarea sa cu Securitatea rămâne o chestiune care cere examinarea completă a arhivelor și compararea mărturiilor.

A păstra întrebările deschise înseamnă să formulăm concluzii cu discernământ și să menținem distanța critică necesară pentru ca biografia să-și păstreze complexitatea și să nu devină un instrument de propagandă. Șeicaru merită să fie privit cu toate contradicțiile sale: omul care a iubit România, dar a intrat în discuții cu aparatul unui regim care îi confiscase averea și îi anulase sentința în secret, ziaristul care contestase o putere și care, la bătrânețe, încerca să negocieze cu alta, patriotul care despărțea țara de partid, fără să poată elimina complet politica din propriile alegeri.

În august 1977, la vârsta de 83 de ani, Pamfil Șeicaru s-a întors în România în secret, cu sprijinul unor ofițeri ai Departamentului de Informații Externe. Mărturia lui Nicolae Sporiș, unul dintre cei implicați în organizarea vizitei, descrie sosirea la București pe 20 august, cazarea la Hotelul Minerva și deplasările prin capitală, la Ciorogârla și pe litoral.

Șeicaru a cerut ca vizita să rămână particulară. Nu voia să stârnească vâlvă în țară și nici să ofere criticilor din diaspora prilejul de a-l acuza că făcuse pace cu regimul. Potrivit aceleiași mărturii, spera să obțină o întrevedere neoficială cu Nicolae Ceaușescu, însă discuția a avut loc în cele din urmă cu generalul Nicolae Doicaru. Într-un moment care pare desprins dintr-un roman, Șeicaru a urmărit festivitățile de 23 august de la hotel, după ce a refuzat să stea în tribună, fiindcă, deși revenise în România, nu putea apărea fără risc în public.

Povestea celor două date – 23 august 1944 și 23 august 1977 – a căpătat o încărcătură aparte. În 1944 plecase cu câteva zile înaintea schimbării care i-a răsturnat lumea, în 1977 a privit, din umbră, ceremonia oficială dedicată aceleiași date. Între cele două momente se întindeau trei decenii de exil, condamnare, muncă, sărăcie și negocieri. Cea mai emoționantă parte a vizitei este legată de drumul spre Mangalia, cu încărcătura sa personală și afectivă. Șeicaru i-a cerut șoferului să oprească și a întrebat unde se află, fiindcă nu recunoștea orașul. Crezând că a fost dus în alt loc, abia când a zărit fosta proprietate și via care îi rămăsese în memorie a putut accepta că se afla, într-adevăr, la Mangalia.

Această scenă conține o întreagă filosofie a exilului, omul se întoarce la locul pe care îl păstrase în amintire, dar locul a continuat să trăiască fără el. Orașele se schimbă, casele își schimbă stăpânii, drumurile se lărgesc sau dispar. Cel plecat își poartă țara într-o hartă interioară, iar când ajunge din nou acasă descoperă că harta și realitatea nu se mai potrivesc.

În amintirea lui Șeicaru, via era un reper mai puternic decât clădirile și numele oficial al străzilor. Un detaliu vegetal, legat de pământ și de muncă, rezistase în mintea lui mai bine decât orașul, poate că tocmai de aceea l-a recunoscut. Uneori, patria nu se întoarce prin monumente, se întoarce printr-un copac, un drum, o vie, o lumină văzută la capătul unei străzi. La despărțire, potrivit mărturiei lui Sporiș, Șeicaru le-a mulțumit celor care îl ajutaseră să revadă locurile iubite, spunând că dorul care îl mistuise se mai alinase și că acum putea să închidă ochii liniștit. „Regimurile politice sunt trecătoare și pline de păcate. Pământul natal este peren”, ar fi adăugat el.

Fraza nu trebuie transformată într-o sentință fără rost, pământul rămâne, dar oamenii se schimbă, iar locurile pot fi sfâșiate de războaie, exproprieri și uitare. Totuși, pentru un om care își petrecuse decenii departe de țară, acele cuvinte exprimau o credință personală: patria nu se confundă cu regimul zilei, ea poate supraviețui în peisaj, în limbă, în mormintele părinților și în amintirea celor care au rămas.

Din 1974, Șeicaru a locuit în Germania. Ultimii ani i-a petrecut la München și apoi la Dachau, localitate al cărei nume este legat de lagărul nazist și de crimele celui de-Al Doilea Război Mondial. În ianuarie 1978, a contribuit la apariția unei noi serii a ziarului „Curentul”. După dispariția publicației în 1944, numele ei reapărea în exil, purtat de un om îmbătrânit, departe de redacția, tipografia și țara în care se născuse.

La 24 martie 1975, printr-un act notarial redactat la München, a donat Mănăstirea „Sfânta Ana” Patriarhiei Române.

Pamfil Șeicaru a murit la Dachau la 21 octombrie 1980. Prim-ministrul Bavariei, Franz Josef Strauß, l-a omagiat într-un mesaj drept „un patriot român și eminent ziarist”. După moarte, trupul său a fost adus în România în 1991 și reînhumat la Cimitirul „Sfânta Vineri”, unde se aflau părinții săi, iar în 2005, osemintele au fost mutate la mănăstirea de la Orșova.

Întoarcerea trupului nu a putut repara deceniile pierdute, nu putea restitui redacția, prieteniile desfăcute, casa, averea sau tinerețea. Putea, însă, împlini un gest pe care omul viu nu îl putuse face pe deplin: să-i așeze rămășițele în pământul românesc, lângă locul unde ridicase o mănăstire pentru cei care nu s-au mai întors de pe front.

În 2023, la Buzău, o manifestare dedicată lui a pus în dialog presa scrisă și presa online, istoria jurnalismului local și exilul lui Șeicaru. Au participat elevi din redacții școlare, profesori, scriitori și jurnaliști, o imagine importantă fiindcă memoria lui nu mai aparține doar arhivelor sau disputelor dintre foști adversari, dar poate ajunge la tineri care se întreabă ce înseamnă să scrii, să critici și să răspunzi pentru cuvintele tale.

La mănăstirea de la Orșova s-a amenajat un muzeu dedicat lui și o bibliotecă, unde în fiecare an, în cadrul unui festival de literatură organizat în preajma zilei de 15 ianuarie, sunt decernate premii de publicistică ce îi poartă numele. Este o continuitate simbolică: un om care și-a făcut viața din cuvinte este pomenit prin cuvintele altora.

Povestea lui Pamfil Șeicaru cuprinde atât biografia unui ziarist celebru, cât și o reflecție asupra relației dintre presă și putere. „Curentul” a arătat câtă influență poate dobândi un ziar atunci când are resurse, cititori și o conducere puternică, dar aceeași istorie ne amintește că instituțiile media pot deveni vulnerabile în fața schimbărilor politice, o tipografie poate fi ocupată, dreptul de a publica poate fi retras, o redacție întreagă poate fi silită să dispară. Pentru societate, aceasta este o lecție despre libertatea presei.

Libertatea nu constă numai în a avea voie să scrii într-o zi, ea cere protecție instituțională, reguli previzibile, independență economică și cititori care pot distinge între informație, opinie și propagandă. Istoria lui Șeicaru ne arată atât forța unui cotidian, cât și fragilitatea lui atunci când puterea politică se schimbă prin constrângere.

Biografia sa ne pune în față și o altă întrebare: cât de mult poate fi despărțită iubirea de țară de sprijinul acordat unui regim? Pamfil Șeicaru a spus că vrea să slujească „steagul țării”, nu partidul comunist. În același timp, a purtat negocieri cu reprezentanții regimului și a acceptat să revină în România sub protecția serviciilor secrete. Unii au văzut în aceasta o dovadă de compromis; alții, încercarea unui patriot de a se apropia din nou de pământul natal.

Răspunsul nu trebuie să fie o alegere între două lucruri: oamenii pot iubi o țară și, totodată, pot face alegeri discutabile în numele ei, pot fi curajoși într-un moment și vulnerabili în altul, pot apăra libertatea de a vorbi și, în același timp, pot avea vederi politice autoritare, pot fi victime ale unei condamnări politice și pot purta responsabilități pentru propriile texte și alianțe. Recunoașterea acestor contradicții nu îi diminuează valoarea umană, dimpotrivă, îi dezvăluie complexitatea și autenticitatea.

Poate că tocmai de aceea Pamfil Șeicaru rămâne o figură provocatoare. El nu ne lasă să ne mulțumim cu o concluzie comodă, nu poate fi lăudat fără rezerve și nici respins complet. Istoria sa ne obligă să deosebim între respectul pentru curaj și acceptarea fără examinare a ideilor, între recunoașterea suferinței și transformarea ei într-o scuză, între patriotism și folosirea politică a patriotismului.

La capătul vieții, Pamfil Șeicaru a revenit în România ca un bătrân cu baston, însoțit și păzit de oameni pe care nu îi alesese drept prieteni, dar de al căror ajutor depindea posibilitatea de a-și revedea țara. Nu a ajuns în fața unei mulțimi, nu și-a putut striga numele în piață, a privit festivitățile de 23 august dintr-un hotel și a mers apoi spre locurile păstrate în amintire. La Mangalia, orașul i s-a părut străin, numai via i-a putut confirma că se afla acasă.

Poate că acesta este adevărul cel mai simplu și mai dureros despre exil: nu pierzi numai locul, pierzi și certitudinea că îl vei mai recunoaște. Țara continuă să existe, dar nu mai este exact țara pe care ai luat-o cu tine, iar între amintire și realitate se deschide o distanță pe care niciun pașaport, nicio grațiere și nicio vizită de opt zile nu o pot șterge.

Pamfil Șeicaru a plecat înainte ca lumea lui să se prăbușească și a revenit când acea lume nu mai exista. La întoarcere, a descoperit străzi cu denumiri schimbate, alți proprietari în locuințele sale și destinații noi pentru locurile pe care le construise. Totuși, a recunoscut via, în ea, pentru câteva clipe, trecutul și prezentul s-au atins.

Ani mai târziu, trupul lui a fost dus la Orșova, lângă mănăstirea ridicată în amintirea soldaților căzuți și în semn de recunoștință pentru propria viață. În cele din urmă, cel care își purtase patria în pagini și în dor a ajuns să se odihnească în pământul pe care îl numise peren, iar dacă vrem să-l înțelegem, poate că trebuie să pornim de la acel drum: de la Tăbărăști la tranșee, de la tranșee la tipografie, de la tipografie la exil, apoi de la hotelul din București către via pe care încă o mai știa. O viață întreagă, cu gloria și greșelile ei, cu prieteni și adversari, cu adevăruri și întrebări, s-a strâns în dorința unui bătrân de a recunoaște un loc. Când a putut, în cele din urmă, să spună „acesta este Mangalia”, trecutul s-a apropiat din nou de el și, pentru o clipă, a simțit că îl poate atinge. Poate că uneori atât poate face întoarcerea: să nu repare tot ceea ce s-a pierdut, dar să-i ofere celui plecat o ultimă dovadă că, undeva, printre schimbări și uitări, a existat un drum pe care l-a cunoscut.

Pământul păstrează urmele pașilor, locurile unde cineva a căzut, unde altcineva s-a rugat și în care un om, după o viață întreagă petrecută departe, a regăsit pentru o clipă un loc familiar, recunoscând o vie.

Articol semnat de Ciprian Demeter