O carte pe zi: „Un petic dispărut din Bucureşti”, de Traian Doman. ”Pe 13 Septembrie mi-a fost frică”

La Târgul de Carte Bookfest, de la începutul verii, a fost lansat albumul de faţă, cu fotografii de excepţie. Autorul nu este fotograf de profesie, ci profesor de istorie, acum pensionar. Fotografiile au fost făcute în vremea regimului comunist şi abia acum şi-a făcut curaj să le publice. Reprezintă, mai toate, monumente dispărute azi de pe străzile Bucureştilor: Sfânta Vineri, Cinema Tomis, Opereta de pe Splaiul Independenţei, Baia Arcului, Mânăstirea Văcăreşti şi altele. „Dintre toate lucrurile cu care s-ar putea mândri – familia, un master în arhivistică după 1990 – cea mai mare realizare a vieţii sale încape într-un pachet cam de mărimea unui plic A42, ticsit, e drept, pe care îl ţine cu grijă la piept – scrie Claudia Drăgănoiu. Înăuntru, rodul a doi ani de discretă, dar curajoasă şi persistentă rezistenţă în faţa regimului comunist: fotografii ale unor clădiri sau cartiere bucureştene dispărute la mijlocul anilor ’80, părţi din oraşul vechi, toate familiare, dragi, mai cu seamă, căzute pradă unor planuri megalomane de reconstrucţie urbană”.

 

„Eu am început să fotografiez toate astea pentru că mi-am petrecut tinereţea în acel perimetru: Sf Vineri, Tomis, cinema Tomis, Căuzaşi – spune Traian Doman. Liceul (meu) era chiar în mijlocul oraşului, cum aş zice eu, oraşul vechi. Vizavi era Institutul Medico-Legal, erau străzile acelea minunate, nişte străzi care coborau, urcau… Pe acolo era Jitniţă, Nicolae Jitniţă, biserica, ce dădea în Văcăreşti. Erau nişte străzi extraordinare. Le-am păstrat în memorie. Şi când am auzit că se demolează, am zis domnule!, trebuie păstrate, trebuie arătate. Asta e un lucru făcut pentru sufletul meu. Şi pentru ceilalţi, ca să vadă… Am sperat ca într-o zi să vadă cineva pozele astea. Cartierul e cartierul sufletului meu. Unde am copilărit şi unde m-am format. (…) Da, atâta cunoşteam. Şi nu mi-era frică. Ştiam străzile, ştiam pe unde pot să dispar, pe unde pot să fug. Pe 13 Septembrie mi-a fost frică. Acolo era cea mai multă pază. Acolo se făceau excavaţii pentru fundaţii. Nu se intra, mi-era frică acolo. Adică, nu mă atrăgea. Nu ştiam străzile, nu ştiam casele… Mi-a fost frică să urc pe deal. Din 13 Septembrie n-am prins nimic, din Uranus, n-am prins nimic, nu ştiam cartierul. Aici mi-am permis, la noi. Ii zic «la noi»… Au fost un an – doi ani cât am umblat. Că demolau progresiv. A ţinut cam doi ani toată treaba asta. (…) Acum, toată lumea poate poza ce vrea şi ce nu vrea. Atunci te vedea miliţianul de la 100 de metri, te întreba: «Ce faci?» Asta era întrebarea. «De ce pozezi?» Dar de ce să nu pozez? Vai, era o crimă atunci dacă pozai. Te prindea Miliţia că pozezi… Şi atunci m-am gândit… am văzut că o dată a mers, o dată mi-a fost frică şi am zis hai să-mi iau soţia şi copilul. Ca o acoperire. Când mă întreba careva, răspundeam că eu sunt cu nevasta şi copilul. Dădea buletinul soţia, copilul era copil şi aveam certificat şi nu puteam să batem la ochi. Uite-aşa îi foloseam ca acoperire”.

 

Aşa s-a născut o strategie ingenioasă în simplitatea ei, pe care familia Doman a cultivat-o cu succes vreme de doi ani: mama şi băiatul cel mare al familiei se aşezau „întâmplător” în faţa unei anumite clădiri, pe care de altminteri ar fi fost periculos să o fotografiezi făţiş, şi primele cadre erau de „acoperire”, pentru ca oricărui miliţian – sau simplu trecător curios – să i se pară că nu e vorba decât de o inofensivă plimbare în familie; de-abia apoi domnul Doman trecea la obiectivul real: documentarea distrugerii cartierului copilăriei sale.

 

Traian Doman – „Un petic dispărut din Bucureşti”. Text de Claudia Drăgănoiu. Editura Vremea, colecţia Planeta Bucureşti. 95 pag