O carte pe zi: „Piele de împrumut”, de Lia Faur

Prima ediţie a acestui volum de versuri a apărut în 2009, la Editura Vinea. După lansarea ediţiei a doua, la Târgul de carte Gaudeamus, a avut loc o lansare-dezbatere la Arad, în care s-a discutat despre subiectul delicat, care nu trebuie uitat, al copiiilor, acum adulţi, cunoscuţi sub numele de „decreţei”. În perioada comunistă, regimul trebuia să aibă control absolut, inclusiv asupra trupurilor femeilor. Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 interzicea categoric avorturile, iar ceea ce a urmat a fost fie o serie de decese (căci femeile apelau la metode neconvenţionale, ilegale, pentru a scăpa de o sarcină nedorită), fie naşterea unor copii împotriva propriei dorinţe a părinţilor. „Am ajuns pe lumea aceasta, fără să fiu dorită…”, şi-a început destăinuirea scriitoarea Lia Faur, care a explicat apoi şi semnificaţia titlului cărţii sale: „Piele de împrumut înseamnă carcasa, măştile, haina pe care o îmbraci, în ciuda voinţei tale, imediat ce păşeşti în adolescenţă şi, uneori, chiar mai devreme. Fiinţa fragilă care se naşte este agresată permanent prin lipsa de educaţie (inclusiv sexuală) în cazul multor fete, de prejudecăţi, de mode. O piele de împrumut este cea în care defilezi cu pielea ta dulce şi inocentă, dar uitând cu timpul că o ai. Îţi va rămâne mică, se va usca şi te va înghiţi precum o plantă carnivoră”.

 

Este o carte a nevoii de a vorbi despre fiice, despre copiii cuprinşi în experimentele indezirabile ale mamelor, despre descoperirea trupului feminin într-o epocă (anii ’70-’80) în care informaţiile erau tabú în multe familii, şi despre durerea de a vedea cum trupul tău dulce şi parfumat de copil poate deveni la adolescenţă doar o bucată de carne bună de luat în posesie.

 

Foto: Mediafax

 

„sunt o fiinţă de neatins/ cu adevărat carne pe care o adulmeci noaptea fără să o priveşti/ pune mâna nu te sfii sunt eu/ carnea a înghiţit tot ce ar mai fi fost de iubit/ atinge-mă cu vârful degetelor tale defoliate/ şopteşte-mi direct în mecanismele urechii că nu-i adevărat/ că monstrul acela pe care-l vedem amândoi este închipuire/ că am murit că dorm că nasc mă nasc pe mine nouă fără trup”

 

Radu Voncu afirmă despre cartea Liei Faur, pe coperta a patra a acestei ediţii, că „e una dintre acelea, rare, care la recitire par chiar mai puternice. Lia Faur îşi asumă poezia ca pe una dintre aceste răni (ale antecesorilor) – poate chiar ca pe rana esenţială”.

 

Este limpede de ce, într-un recent interviu, poeta spunea: „Să fii poet al zilelor noastre înseamnă că te-ai născut cu un handicap pe care nu ştii cum să-l îmbraci mai bine în haina rutinei celorlalţi. Trebuie să faci faţă unor situaţii de viaţă mult prea dure pentru modul în care eşti construit, să faci faţă consumerismului, inclusiv celui de literatură, să-i laşi pe unii să te pleznească cu labele lor, să se lustruiască în faţa ta, să-ţi demonstreze. Poetul nu are nevoie de toate acestea, el însuşi este demonstraţia fragilităţii şi a inocenţei genuine, un genunchi al umanităţii. Poetul e iubit şi hulit. Nu te încurci cu el, nu-i iei în serios gesturile, îl scuzi că… «e poet», îl trimiţi la muncă şi îl priveşti ca pe o persoană ciudată. Este exotic în felul său, dar nestatornic, nesigur, nemulţumit, nefericit, neîmplinit, mereu ne, ne, ne… Poetul se hrăneşte din căutări şi întâlniri”.

 

Lia Faur – „Piele de împrumut”. Editura Brumar, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Ilustraţii de Ana Alexandrescu. Cu un Dosar de presă. 77 pag.