Primul film de groază: „Le Manoir du Diable”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

„Întotdeauna fă publicul să sufere cât mai mult posibil”, spunea Alfred Hitchcock, maestrul suspansului, regizor britanic cu o carieră în film care s-a întins de-a lungul a șase decenii și care este considerat una dintre cele mai influente figuri din istoria cinematografiei. Hitchcock credea că menținerea unei stări de anxietate și neliniște este esențială pentru a capta atenția publicului. Și avea dreptate. Anxietatea, de altfel, definită și ca o reacție emoțională naturală la amenințări percepute, a fost utilizată de Hitchcock în mod strategic pentru a construi tensiune. Prin introducerea unor elemente de incertitudine și pericol, acesta reușea să țină spectatorii într-o stare de neliniște, menită să le lege atenția la detalii, să se identifice cu personajele și să trăiască intens fiecare moment al filmului, o experiență a vizionării memorabilă și durabilă.

Hitchcock, dacă tot ne referim la el, utiliza diverse tehnici cinematografice pentru a amplifica anxietatea și a crea o atmosferă opresivă: de la schimbările rapide între cadre, muzica tensionată și sunetele neașteptate, la folosirea unghiurilor neobișnuite cu scopul de a induce inclusiv o senzație de disconfort. „Psycho” și „Vertigo”, de altfel, sunt exemple perfecte ale modului în care Hitchcock a implementat aceste concepte. În „Psycho”, celebra scenă a dușului este construită astfel încât spectatorii să simtă frica și vulnerabilitatea personajului principal, generând o stare intensă de anxietate, iar în „Vertigo”, tema obsesiei și incertitudinii este explorată printr-o narațiune complexă care ține publicul într-o stare constantă de neliniște.

Istoria filmului de groază își are rădăcinile în operele lui Georges Méliès (1861 – 1938), un cineast francez de pionierat, magician și actor, care a condus multe evoluții tehnice și narative la începuturile cinematografiei, în special în genurile fantastic și science fiction.

„Cu cât răufăcătorul are mai mult succes, cu atât scena este mai reușită”. (Alfred Hitchcock)

Unul dintre cele mai cunoscute filme ale sale – „Le Manoir du Diable” („The House of The Devil”), din 1896, adesea citat drept primul film horror, este un scurtmetraj mut de aproximativ 3 minute care prezintă elemente supranaturale ca fantome, dar și lilieci, cazane, schelete și alte imagini stranii care vor deveni simboluri de bază în genul horror. Méliès a utilizat efecte speciale, inclusiv stop-motion și dublă expunere, care permiteau transformarea personajelor și crearea de iluzii pe ecran. Și nu doar că a fost considerat primul film de groază din istorie, dar și prima peliculă cu vampiri. Totuși, filmul a fost conceput pentru a provoca mai degrabă amuzament și uimire decât teamă, aliniindu-se stilului lui Méliès de a îmbina fantezia cu teatralitatea, însă în ciuda acestei abordări, pelicula a fost influentă în modelarea genului horror.

„Le Manoir du Diable” a fost considerat pierdut până în 1988, când o copie a fost găsită în Arhiva de Filme din Noua Zeelandă, permițând cercetătorilor să analizeze tehnicile inovatoare folosite de Méliès, inclusiv efectele speciale rudimentare și utilizarea trucurilor cinematografice pentru a crea iluzia supranaturalului.

Filmările au avut loc în aer liber, pe proprietatea lui Méliès, folosind decoruri pictate.

Pe măsură ce cinematografia a evoluat în secolul al XX-lea, la fel a făcut și genul horror. Introducerea lungmetrajelor a permis realizarea unor narațiuni mai complexe și dezvoltarea personajelor. În 1920, expresionismul german a adus o estetică mai întunecată horror-ului cu filme precum „Cabinetul doctorului Caligari”, care folosea decoruri distorsionate și iluminare în clar-obscur pentru a evoca teroarea psihologică. În această perioadă au apărut, de asemenea, monștrii legendari ai cinematografiei, în special în adaptările Universal Pictures ale literaturii clasice precum „Dracula” (1931) și „Frankenstein” (1931), două filme care au stabilit arhetipuri cu influență majoră pentru nenumărate filme horror ale deceniilor următoare.

Anii 1930 până în anii 1950 sunt adesea numiți Epoca de Aur a Horror-ului. În această perioadă, Studiourile Universal au devenit sinonime cu groaza prin seria sa de filme cu personaje ca Mumia, Omul invizibil și Omul lup, producții care pe lângă latura de divertisment au reflectat și temerile societății de atunci față de necunoscut sau anxietățile legate de știință și tehnologie.

Pe măsură ce horror-ul a continuat să se dezvolte de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, au apărut diverse subgenuri. Sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 au introdus groaza psihologică cu filme precum „Psycho” (1960) al lui Alfred Hitchcock, care se concentrau pe narațiuni bazate pe personaje, mai degrabă decât doar pe elemente supranaturale. Aceasta a fost urmată de creșterea filmelor slasher la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, cu pelicule clasice precum „Halloween” (1978) și „Friday the 13th” (1980), care au pus accentul pe violența grafică și pe suspans.

În ultimii ani, horror-ul a continuat să evolueze odată cu progresele tehnologice și cu schimbarea peisajelor culturale. Regizorii au experimentat noi formate, cum ar fi found footage („The Blair Witch Project”, 1999) sau amestecarea genurilor („Get Out”, 2017), care încorporează comentariul social în cadrele horror tradiționale. În plus, cinematografia internațională a contribuit în mod semnificativ la diversitatea genului; de exemplu, filmele de groază japoneze precum „Ringu” (1998) au fost aclamate la nivel mondial.

În general, istoria horror-ului ca gen cinematografic este marcată de inovație și adaptare de-a lungul timpului. De la originile sale cu pionieri precum Georges Méliès până la regizorii contemporani care depășesc limitele în prezent, genul horror continuă să rezoneze profund cu publicul prin explorarea unor teme universale legate de frică, moralitate și natura umană.

Surse:

https://www.nyfa.edu/student-resources/how-horror-movies-have-changed-since-their-beginning/

https://www.imdb.com/title/tt0000091/

Vă mai recomandăm să citiți și:

A. R. Rahman, cel mai prolific compozitor indian de muzică de film. Câștigător a două Oscaruri pentru muzica din Slumdog Millionaire

Franco Zeffirelli, un geniu controversat. Între filme magistrale și scandaluri sexuale. Romeo și Julieta pentru eternitate: moștenirea cinematografică

6 motive pentru care oamenii iubesc filmele de groază

Roger Corman, Regele Filmelor de categoria B