Istoria wrestlingului. Cea mai veche și mai simplă formă de luptă recreativă a omenirii

Înainte de arenele pline de spectatori și de transmisiunile televizate globale, a existat o formă fundamentală de confruntare fizică, o artă a luptei care a modelat civilizații și a fascinat omenirea de milenii: wrestlingul. Wrestlingul este o disciplină sportivă în care doi adversari se luptă corp la corp, încercând să-și doboare sau să se imobilizeze reciproc, fără a folosi lovituri. Această disciplină ancestrală, departe de a fi o simplă demonstrație de forță brută, a fost un pilon al culturilor, un ritual de inițiere și, în cele din urmă, un sport olimpic venerat.

Primele mărturii concrete ale wrestlingului datează de acum 5000 de ani, din Sumerul antic, în Mesopotamia (Irakul de astăzi). Epopeea lui Ghilgameș și tăblițele cuneiforme asiriene (secolul VII î.Hr.) atestă o activitate reglementată, practicată cu un acompaniament muzical, confirmată de sculpturi și basoreliefuri. Egiptul Antic abundă în vestigii arheologice; desenele detaliate din mormintele de la Beni-Hassan, ilustrând peste 400 de perechi de luptători, atestă existența unor corporații de wrestleri, cu reguli și coduri de arbitraj.

• Ziua în care Alexandru Ioan Cuza a introdus învăţământul obligatoriu şi gratuit. Ce păţeau părinţii care…
• Eleanor de Aquitania, femeia care a condus Europa din umbra

Pentru greci, wrestlingul era o știință și o artă divină, esențială în pregătirea tinerilor. Atleții se luptau goi, unși cu ulei de măsline și acoperiți cu nisip fin, pentru protecție și aderență. După luptă, pelicula era îndepărtată cu un instrument special numit strigil, urmată de spălare. Luptele, similare cu freestyle, acordau victoria celui care își punea adversarul la pământ – pe spate, șolduri, piept, genunchi sau coate.

În cadrul Jocurilor Olimpice Antice (din 708 î.Hr.), wrestlingul a devenit disciplina decisivă a Pentatlonului, desemnând câștigătorul absolut. Milon din Crotona, elev al lui Pitagora, a fost cel mai faimos wrestler al antichității, de șase ori campion olimpic (540-516 î.Hr.) și multiplu câștigător al Jocurilor Istmice, Nemeene și Pitice. Legenda spune că sfârșitul său tragic a venit când, încercând să despice un copac cu mâinile goale, a rămas prins în trunchiul său, fiind devorat de un leu.

De la Roma la Renaștere

Epoca romană a preluat moștenirea etruscă și greacă, wrestlingul rămânând favorit printre aristocrați, soldați și păstori. Istoricul roman Cassius Dio menționa palestra (un fel de școală de wrestling) ca esențială pentru pregătirea militară. În 393 d.Hr., împăratul Teodosius I a interzis jocurile păgâne, inclusiv Jocurile Olimpice. Valorile olimpice au intrat într-o perioadă întunecată a Evului Mediu, dar nu au dispărut complet, rămânând latente.

În Evul Mediu și Renaștere, wrestlingul a continuat să fie practicat de elitele sociale, în castele și palate. Numeroși artiști și scriitori celebri, precum Caravaggio, Poussin, Rembrandt, Courbet, Rabelais, Rousseau și Montaigne, au celebrat și încurajat practicarea sa. Este remarcabil că, la doar 57 de ani după apariția primei cărți tipărite în Europa (Biblia lui Gutenberg, cca 1455), artistul german Albrecht Dürer a publicat un manual de wrestling colorat în 1512.

Renașterea olimpică modernă și ascensiunea profesională

Jocurile Olimpice au fost reînființate în 1896 de Baronul Pierre de Coubertin, fondatorul Jocurilor Olimpice moderne și președinte al CIO. Înființarea CIO (1894) a accelerat dezvoltarea federațiilor sportive. Primul Congres Olimpic (1894, Sorbona) a inclus wrestlingul printre cele zece sporturi inițiale. La Atena, concurenții au luptat sub reguli greco-romane, fără categorii de greutate, meciurile durând până la victorie. Primul campion olimpic la wrestling, atletul german Carl Schuhmann – și câștigător la sărituri cu calul și la paralele – l-a învins pe campionul englez de haltere, Launceston Elliot.

Wrestlingul profesionist a apărut în Franța în jurul anului 1830, când luptătorii, fără acces la elită, au format trupe itinerante, prezentându-și talentul alături de artiști de circ. Showmenii își prezentau luptătorii sub nume exotice (cum ar fi și „Edward, mâncătorul de oțel”), provocând publicul. În 1848, Jean Exbroyat a creat prima trupă de circ de wrestleri modernă, stabilind regula de a nu executa prinderi sub brâu. După moartea sa în 1872, avocatul Rossignol-Rollin a preluat direcția, remarcându-se prin publicitate și „aranjarea” meciurilor.

Influența franceză s-a extins rapid în Imperiul Austro-Ungar, Italia, Danemarca și Rusia, noul stil circulând sub denumirea de wrestling greco-roman sau clasic. Meciurile profesioniste erau organizate în toată Europa, cu reguli adaptate. În 1898, francezul Paul Pons, „Colosul”, a devenit primul Campion Mondial Profesionist, urmat de polonezul Ladislaus Pytlasinski. Alți mari campioni au fost turcul Kara Ahmed („Monstrul Oriental”), bulgarul Nikola Petrov („Leul Balcanilor”) și rusul Ivan Poddubni („Campionul Campionilor”).

Cu toate acestea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, wrestlingul profesionist, deși cel mai în vogă sport în Europa, a început să decadă după 1900 din cauza meciurilor aranjate, a anunțurilor false, a victoriilor trucate și a naționalităților false ale concurenților. Redescoperirea amatorismului olimpic a încurajat crearea a numeroase cluburi și școli, care au contribuit la declinul wrestlingului profesionist. Din punct de vedere istoric însă, wrestlingul profesionist are meritele sale incontestabile: a contribuit la popularizarea sportului, aspectul fizic al luptătorilor a servit drept model pentru tineri, iar sistemul de antrenament a permis cluburilor de wrestling amator să se structureze rapid.

Epoca modernă a adus recunoașterea globală

În 1904, wrestlingul freestyle a fost introdus la Jocurile de la St. Louis, disputat exclusiv de americani din cauza dificultăților de transport. La Londra (1908), au fost competiții pentru ambele stiluri. La Stockholm (1912), freestyle-ul a lipsit, înlocuit de glima (wrestling islandez). Meciurile se desfășurau în aer liber, durând o oră, finaliștii luptând fără limită de timp. Meciul epic dintre finlandezul Alfred Johan Asikainen și estonianul Martin Klein, de 11 ore și 40 de minute, a intrat în Cartea Recordurilor Guinness. Klein, epuizat, nu a putut să-l învingă pe suedezul Johansson, medaliat cu aur.

Încurajat de Federația Internațională (FILA), wrestlingul s-a dezvoltat global. Nordul Europei a dominat greco-romanul, iar englezii și americanii freestyle-ul. Ibrahim Mustafa (Egipt, 1928) și Shohachi Ishii (Japonia, 1952) au fost primii campioni olimpici africani, respectiv asiatici. Patru wrestleri au marcat istoria Jocurilor Olimpice Moderne cu câte trei titluri: suedezii Carl Westergren și Ivar Johansson, și rușii Alexandre Medved și Alexandre Karelin. Karelin, după trei titluri, a încercat al patrulea la Sydney (2000), dar a fost învins de Rulon Gardner, prima sa înfrângere după 13 ani de invincibilitate. În 2002, FILA a acordat titlul de Cel mai bun Wrestler al secolului ambilor ruși, Medved și Karelin, oferindu-le colierul de aur FILA.

La o sută de ani după introducerea wrestlingului freestyle în programul olimpic, wrestlingul mondial a intrat într-o nouă eră odată cu recunoașterea wrestlingului feminin ca disciplină olimpică la Jocurile de la Atena din 2004 (prima campioană olimpică a fost japoneza Saori Yoshida – deși a câștigat abia în 2004, ea dominase deja sportul)) Această decizie face parte din politica CIO de a stabili egalitatea în sport și a legitimat eforturile depuse de FILA pentru a susține dezvoltarea wrestlingului feminin încă de la sfârșitul anilor ’80.

Surse:

https://www.britannica.com/sports/wrestling

https://nwhof.org/national-wrestling-hall-of-fame/pages/the-oldest-sport

https://uww.org/about-uww/history-wrestling-uww

Vă mai recomandăm să citiți și:

Prima dovadă de gladiatori romani în luptă cu leii, descoperită în Marea Britanie

Luptele libere, printre cele mai vechi discipline sportive. Când a participat România pentru prima dată în competiție olimpică?

Mituri și adevăruri despre gladiatorii romani

Cei mai faimoși gladiatori romani. Spartacus a fost singurul gladiator care nu s-a luptat în arenă