Mituri și adevăruri despre gladiatorii romani

Gladiatorii par a fi făcuți pentru cinema, cum bine scrie National Geographic. Războinici puternici, înarmați cu arme exotice, luptând unu la unu în Colosseum, sub privirile împăraților și nobililor, în confruntări care au devenit un element de bază al oricărei povești plasate în Roma imperială, contrastând forța brută a acestor luptători și decadența răsfățată a elitei.

Gladiatorii erau adesea sclavi, prizonieri de război sau criminali condamnați, dar existau și gladiatori voluntari care alegeau să lupte pentru faimă și recompense, toți aceștia fiind antrenați în școli speciale numite „ludi”, unde își perfecționau abilitățile de luptă și tehnicile de supraviețuire.

• Care a fost cel mai rapid dinozaur?
• Academicienii de la Oxford au băut zeci de ani dintr-un potir făcut dintr-un craniu uman

Gladiatorii, care simbolizau valorile romane precum onoarea, curajul și sacrificial, au apărut pentru prima dată în Roma antică în secolul al III-lea î.Hr., iar popularitatea lor a crescut semnificativ până în perioada Imperiului Roman, atingând apogeul între secolele I î.Hr. și IV d.Hr. Faimoasele lupte dintre gladiatori erau organizate ca parte a jocurilor publice (ludi) dedicate zeilor sau pentru a celebra evenimente importante și ofereau, în primul rând, divertisment publicului roman al vremii.

Declinul jocurilor cu gladiatori a început în secolul al III-lea d.Hr., influențat de mai mulți factori, inclusiv creșterea creștinismului, care condamna violența din arenă, precum și schimbările sociale și economice din Imperiul Roman. Ultimele meciuri cunoscute cu gladiatori au avut loc în jurul anului 404 d.Hr., atunci când împăratul Honorius a interzis aceste spectacole.

În ceea ce privește cel mai faimos gladiator din istorie, acesta este Spartacus. Originar din Tracia (în prezent parte din Bulgaria), Spartacus a fost un soldat devenit sclav și apoi gladiator. Este cunoscut pentru conducerea unei mari rebeliuni împotriva Romei, între 73-71 î.Hr., rămasă în istorie ca Răscoala lui Spartacus și reprezentând una dintre cele mai semnificative revolte ale sclavilor din istoria romană.

Totuși, ce a preluat corect și ce a transformat în fantezie Hollywood-ul în ceea ce-i privește pe acești luptători atât de admirați?

În clasicul și multi premiatul film al lui Ridley Scott, Gladiator (2000), eroul Maximus, interpretat magistral de australianul Russell Crowe, primește porecla „Spaniolul” după ce își începe cariera de gladiator. Un aspect corect, având în vedere că acest obicei (de a li se da porecle gladiatorilor) a existat și în realitate, în istoria romană.

Poreclele acestora erau utilizate pentru a-i identifica și a le crea o imagine distinctă în fața publicului, fiind importante nu doar pentru identificare, ci și pentru a adăuga un element de spectacol și dramă luptei din arenă. Ele puteau reflecta caracteristici fizice, abilități de luptă, originea geografică sau chiar personalitatea gladiatorului. De exemplu, un gladiator care se lupta cu mult curaj putea fi numit „Leul”, în timp ce altul, cunoscut pentru viteza sa, ar fi putut fi „Vulturul”.

Moarte subită? Sau victorie bruscă?

Deseori, în cultura populară există concepția greșită conform căreia gladiatorii se luptau întotdeauna până la moarte, însă istoria, prin biografii și cercetătorii săi, a arătat că aceste lupte erau destul de rare.

Cum deja am menționat puțin mai sus, luptele între gladiatori erau organizate ca forme de divertisment pentru publicul roman, aceste evenimente fiind parte integrantă a jocurilor publice care includeau diverse competiții sportive și spectacole, iar majoritatea meciurilor aveau reguli stricte stabilite de organizatori. Gladiatorii erau instruiți să lupte cu o anumită tehnică și să respecte un cod de conduită. În multe cazuri, un meci putea fi oprit de către organizator dacă unul dintre gladiatori era grav rănit sau dacă se considera că lupta nu mai are sens.

Decizia de a permite unui gladiator să trăiască ori să moară depindea adesea de performanța sa în arenă, dar și de voința publicului. Dacă spectatorii considerau că un gladiator a luptat cu mult curaj, ei puteau solicita clemență prin gesturi precum ridicarea unei palme (police verso). Aceasta indica dorința ca respectivul gladiatorul să fie iertat. Pe de altă parte, dacă un gladiator era perceput ca fiind slab sau necorespunzător, era mai probabil să fie condamnat la moarte. Însă cercetările arheologice și analizele textelor antice sugerează că doar o mică parte din luptele între gladiatori se terminau cu moartea. De exemplu, estimările variază, dar unele studii spun că aproximativ 10% din meciuri se finalizau cu un deces. Gladiatorii erau scumpi de antrenat și inclusiv de menținut; pierderea lor constantă ar fi fost economic nesustenabil pentru proprietarii lor.

Lupte cu rechini în Colosseum?

Într-una dintre scenele din Gladiatorul II, apar elemente inedite, cum ar fi Colosseumul inundat, și navele de război în care gladiatorii, pe de-o parte, cu oamenii regelui, pe de altă parte, se luptă în timp ce rechinii se învârt amenințător în apele din jurul lor. Deși aceste lupte navale au existat, ele purtând denumirea naumachia, partea cu rechinii este pur invenție hollywoodiană. Cu toate acestea, romanii au fost cunoscuți pentru utilizarea animalelor sălbatice în luptele din arenă (precum lei, tigri și elefanți), însă nu există dovezi istorice credibile care să sugereze că rechinii au fost vreodată folosiți în astfel de spectacole. În ceea ce privește naumachia, acesta era un spectacol grandios care necesita o planificare meticuloasă, luptele, care se desfășurau în bazine artificiale sau pe ape naturale, unde navele de război erau folosite pentru a recrea bătălii celebre, nu erau doar simple simulări; ele erau adesea brutale și sângeroase. Gladiatorii care participau la aceste lupte aveau puține șanse de supraviețuire, iar spectatorii se bucurau de violența și dramatismul confruntărilor.

De exemplu, împăratul Augustus a organizat prima naumachie cunoscută în anul 2 î.Hr., pe un lac artificial creat special pentru acest scop. Ulterior, împăratul Claudius a organizat o naumachie pe râul Tiber, unde au fost implicate sute de nave și mii de combatanți.

A fost Roma Antică chiar atât de diversă?

Tot în producția lui Ridley Scott din 2024, Gladiator 2, Roma pare a fi un fel de Babilon, adăpostind oameni din întreaga lume antică, inclusiv din Africa, Orientului Mijlociu și Europa. Un aspect cât se poate de adevărat, conform decoperirilor făcute de către arheologi.

„ADN-ul scheletelor fără cap descoperite la un avanpost imperial britanic de lângă York a dezvăluit origini aflate la mii de kilometri distanță, ceea ce demonstrează că Imperiul Roman era cosmopolit și mobil, cu o gamă largă de etnii și culturi”. Descoperirea de ADN străin în scheletele romane subliniază amploarea migrațiilor în antichitate și complexitatea proceselor de formare a identităților naționale, oferind indicii despre originile străvechi ale populațiilor și despre modul în care acestea s-au amestecat de-a lungul timpului.

Sursa:

https://www.nationalgeographic.com/history/article/gladiators-truth-movie-myths

Vă mai recomandăm să citiți și:

Gladiatorul din 2024, dovada că percepția față de bărbați este diferită în secolul XXI

Harry Gregson-Williams: Moștenirea sonoră din Gladiator, continuată. Prieten și ucenic al lui Hans Zimmer

Lisa Gerrard, vocea libertății din Gladiatorul. „Cânt în limbajul inimii, o limbă pe care o știu de foarte mult timp”

Cei mai faimoși gladiatori romani. Spartacus a fost singurul gladiator care nu s-a luptat în arenă