Cum un salt de la fereastră a devenit critică la adresa explorării spațiului: Omul Zburător al lui Yves Klein

În octombrie 1960, în cercurile artistice pariziene a început să circule o fotografie alb-negru care părea să sfideze atât logica, cât și fizica. Fotografia îl arăta pe artistul francez Yves Klein (1928 – 1962) suspendat în aer, cu brațele întinse și corpul paralel cu solul, în timp ce se arunca de la o fereastră de la etajul al doilea al unei clădiri din suburbia Fontenay-aux-Roses. Imaginea, intitulată Leap into the Void, a fost pusă în scenă ca parte a îndrăznețului „Flying Man Experiment” („Experimentul Omul Zburător”) al lui Klein – un spectacol care a îmbinat arta conceptuală, filosofia existențială și o critică acerbă a obsesiei crescute a omenirii pentru explorarea spațiului. Cascadoria, în egală măsură considerată de unii ca fiind poetică, dar și periculoasă, a rămas un act enigmatic al artei secolului XX.

Yves Klein nu era străin de controverse. În 1960, tânărul de 32 de ani făcuse deja valuri în lumea artei cu picturile sale monocromatice albastre, pe care le-a brevetat sub numele de International Klein Blue (IKB). Lucrările depășeau mediile tradiționale: a găzduit expoziții în galerii goale, a vândut „zone de sensibilitate picturală imaterială” în schimbul aurului veritabil și chiar a folosit modele nud ca „pensule vii”. Mai exact, Klein vindea zone invizibile pe care le numea Zone de sensibilitate picturală imaterială – un spațiu gol impregnat cu energie artistică – în vreme ce cumpărătorul plătea cu aur. Klein organiza o ceremonie: el arunca jumătate din aurul primit în râul Sena (ca simbol al „eliberării” de valori materiale), iar cumpărătorul primea o factură oficială (semnată de notar!). Pentru a „anula” tranzacția, cumpărătorul trebuia să ardă factura, iar Klein să arunce și cealaltă jumătate de aur în râu. Dacă nu o făceau, tranzacția rămânea valabilă… în registrele artei.

• Eleanor de Aquitania, femeia care a condus Europa din umbra
• Robert de Boron, autorul uitat care a reinventat legenda Sfântului Graal

Ce însemna tot acest proces? Klein critica obsesia pentru posesii materiale și comercializarea artei. El credea că valoarea adevărată a unei opere nu stă în obiect, ci în experiența pe care o generează. Prin „vânzarea” vidului, submina întreg sistemul de galerii și colecționari care reduceau arta la un produs. Un colecționar, Dino Buzzati (scriitor italian), a cumpărat o astfel de zonă, plătind cu aur. Klein a aruncat aurul în Sena în fața lui, iar Buzzati a declarat că a simțit o „eliberare metafizică”. Alții, însă, l-au numit pe Klein „șarlatanul care vinde aer”.

„Arta este focul care arde în noi, dar nu putem aprinde focul cu bani”

Arta lui Klein nu se referea atât la obiecte, cât la idei – în special fascinația sa pentru infinit, vid și relația umanității cu cosmosul.

Această obsesie pentru imaterial l-a determinat pe Klein să declare că „artistul trebuie să creeze o capodoperă chiar în aer”. Pentru el, cerul nu era o limită, ci o pânză. În timp ce inginerii NASA proiectau rachete pentru a scăpa de gravitația terestră, Klein a încercat să o depășească prin voință pură. Saltul său, susținea el, era dovada că oamenii pot face „călătorii cosmice” fără ajutorul tehnologiei – un gest simbolic care rivaliza cu rachetele și sateliții din epoca Războiului Rece. Fotografia saltului lui Klein este celebră în domeniu, dar crearea ei a fost orchestrată meticulos. Colaborând cu fotografii Harry Shunk și János Kéndler, Klein a organizat saltul deasupra unei străzi liniștite. O prelată ținută de prieteni chiar în afara cadrului i-a împiedicat căderea, în timp ce imaginea finală a șters orice dovadă a măsurilor de siguranță. Rezultatul a fost un paradox vizual: un om care pare să plutească sfidând gravitația, încadrat de un fundal suburban banal.

Actul a fost însoțit de manifestul scris al lui Klein, The Monotone Symphony (o piesă orchestrală de 20 de minute constând dintr-un singur acord susținut urmat de tăcere). Klein a descris saltul ca o încercare de a „deveni aer”, fuzionând cu vidul pe care îl celebra atât de des. Scepticii au respins autenticitatea actului în sine, considerând că era doar o cascadorie publicitară, însă Klein a insistat că a fost o declarație filosofică. „Adevăratul artist”, spunea el, „nu este legat de legile naturii”.

În 1960, SUA și Uniunea Sovietică erau angrenate într-o competiție frenetică pentru a domina spațiul. NASA lansase sonda Pioneer 5 la începutul acelui an, în timp ce orbita istorică a lui Yuri Gagarin era la doar câteva luni distanță. Cu toate acestea, Klein era de părere că aceste eforturi erau greșite. Pentru el, rachetele și sateliții simbolizau eșecul omenirii de a-și recunoaște propriul potențial latent.

„De ce să construim mașini pentru a ajunge pe Lună”, spunea Klein, „când spiritul uman poate traversa universul fără ajutor?” Prin urmare, saltul său a fost o respingere a ambiției tehnocratice în favoarea a ceea ce el a numit „astronautica corpului”. Prin saltul în gol, Klein a afirmat că arta – nu știința – deține cheia depășirii limitelor pământești. Ironia, desigur, este că „zborul” său se baza pe iluzie, în timp ce rachetele NASA erau realizări tangibile, deși impersonale.

Fotografia în sine a devenit un artefact cultural. Copiile au fost distribuite sub forma unui ziar fals, Dimanche, pe care Klein l-a declarat „primul ziar al unei singure zile”. Iar această remarcă obraznică la adresa mass-media a subliniat critica artistului: la fel cum NASA a folosit propaganda pentru a vinde cursa spațială, Klein a folosit artificii pentru a-și vinde viziunea anti-tehnologică.

În 2022, cercetătorii de la Universitatea din Amsterdam au analizat fizica saltului său și au concluzionat că ar fi lovit solul la aproximativ 22 km/h – suficient pentru a provoca răni grave. Cu toate acestea, Klein a scăpat nevătămat, protejat de aceiași colaboratori pe care îi făcuse invizibili.

Fotografia lui Klein funcționează ca un avertisment vizual despre iluzia controlului. Exact cum a șters cu grijă plasa de siguranță din cadru, astăzi algoritmii social media, articolele clickbait și deepfake-urile operează în umbră, ascunzând realitatea în spatele unui ecran de perfecțiune curată. Fie că vorbim despre tablouri NFT falsificate, studii științifice cu rezultate „adjustate” sau discursuri politice scrise de AI, mecanismul e același: a separa povestea de adevăr.

Așadar, experimentul Flying Man al lui Yves Klein nu a fost niciodată despre zbor. A fost un protest împotriva târgului faustian al omenirii cu tehnologia – un memento al faptului că minunea și orgoliul au adesea aceeași traiectorie.

Yves Klein a murit la 6 iunie 1962, la vârsta de doar 34 de ani. Cauza oficială a decesului a fost un infarct miocardic. Totuși, contextul sănătății lui Klein era fragil: în ultimii ani, suferise de stres cronic, epuizare fizică și afecțiuni cardiace nediagnosticate, probabil agravate de ritmul său frenetic și obsesia pentru proiecte grandioase. Klein trăia într-un perpetuu ciclu de creație-hiperactivitate: în 1961, a organizat șapte expoziții majore în șase luni, a pictat peste 150 de lucrări și a planificat proiecte imposibile (ex: Tablouri de foc cu aruncători de flăcări). Apoi, experimentele sale cu International Klein Blue (IKB) implicau Rhodopas M60A, un fixativ chimic pe bază de acetat de polivinil, ai cărui vapori toxici erau respirați zilnic. Klein nu folosea măști de protecție. Unii biografi sugerează că expunerea pe termen lung i-a afectat sistemul imunitar.

Moartea lui a coincis cu finalizarea frescele Cosmogoniile pentru Opera din Gelsenkirchen (Germania), o lucrare monumentală care celebra universul. Ironic, a murit la câteva luni după ce a declarat: Am epuizat culorile pământești. Acum caut lumină pură.

Criticul Pierre Restany l-a numit pe Klein prima victimă a artei conceptuale, subliniind că sacrificiul său a deschis calea pentru artiști care pun ideile înaintea propriei sănătăți (ex: Bas Jan Ader, Tehching Hsieh).

Nu există documente oficiale care să confirme legătura dintre chimia IKB și moartea sa, dar Pierre Descargues (istoric al artei) a remarcat în 1995:

Klein a murit ca un alchimist medieval: încercând să transforme plumbul în aur, el a transformat, în schimb, corpul său în praf de stele.

Azi, mormântul său din cimitirul La Colle-sur-Loup (Franța) este un loc de pelerinaj pentru iubitorii de artă. Pe piatra funerară, doar o placă simplă cu inscripția: YVES. Nimic altceva – un ultim gest de comuniune cu Vidul pe care l-a venerat.

Surse:

https://christopherpjones.medium.com/this-artist-provides-a-perfect-model-for-an-avant-garde-life-67016b455b74

https://www.britannica.com/biography/Yves-Klein

https://www.sothebys.com/en/articles/learning-to-fly-with-yves-kleins-le-saut-dans-le-vide

Vă mai recomandăm să citiți și:

Arta dialogului în teritoriu ostil: Cum să vorbești cu cineva care nu te place

Ce este sindromul Stendhal: Afecțiunea ciudată în care atacurile de panică se întâlnesc cu arta

15 artiști faimoși cu legături surprinzătoare cu comunismul. De la Chaplin la Picasso

Salon des Refusés – Salonul Refuzaților. Cum artiștii respinși au sfidat sistemul