Test de cultură generală. De ce aristocrații purtau peruci?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Probabil că, uneori, cu toții vă întrebați de ce aristocrații purtau peruci. Se pare că totul ar fi pornit de la un fost rege la Franței.

De ce aristocrații purtau peruci și ce legătură are Ludovic al XIII-lea al Franței cu acest lucru?

• Eva Watson-Schütze, femeia care a ajutat fotografia să fie recunoscută ca artă
• Au trecut 69 de ani de la moartea celui mai important poet simbolist român

Tendința purtării perucilor în rândul aristocrației poate fi urmărită încă de la Ludovic al XIII-lea al Franței (1601-1643), căruia îi plăcea să poarte părul lung în tinerețe. Acesta și-a pierdut prematur o parte din păr și a apelat la peruci. Curtea sa regală i-a urmat exemplul, la fel și fiul său, Ludovic al XIV-lea, care a adoptat peruca, precum și coroana. Unii istorici cred că pierderea părului lui Ludovic al XIII-lea a fost cauzată de sifilis sau de tratamentul împotriva acestei boli (mercur), scrie Britannica.

De ce aristocrații purtau peruci?

Înainte de domnia lui Ludovic al XIII-lea, purtarea perucilor în societatea franceză era limitată la câteva categorii: persoane cu păr roșcat, cei care cheleau și curtezanele, notează istoricul Georgiana Hill.

Totul s-a schimbat când Ludovic al XIII-lea a început să poarte perucă. Curtenii l-au imitat rapid, iar cererea a explodat: la Paris, numărul peruchierilor a crescut de la 200 în 1673 la 835 în 1765, potrivit istoricului Michael Kwass.

Părul uman era considerat materialul de lux, însă, deși interzis de breslele peruchierilor, uneori se folosea și păr de cal sau de capră pentru clasele mai modeste.

În timpul lui Ludovic al XIV-lea (1638-1715), perucile „full-bottom” (cu cărare pe mijloc, volum lateral și bucle lungi) au devenit extrem de populare în rândul aristocrației. Erau atât de voluminoase încât uneori necesitau părul de la până la zece persoane pentru o singură perucă. Peruchierul regal, Georges Binet, ar fi spus chiar că ar rade capul tuturor supușilor Franței pentru a-l împodobi pe cel al regelui, notează HistoryNet.

Dincolo de mascarea chelirii, perucile aveau și alte roluri. În secolul al XVII-lea, odată cu aglomerarea orașelor, au crescut bolile și mirosurile neplăcute. Cum igiena personală încă era precară, mirosul a început să fie asociat cu sănătatea.

În loc să fie spălate frecvent, perucile erau tratate cu pudre parfumate pentru a ascunde mirosurile. Printre aromele populare se numărau violeta, trandafirul, iasomia și portocala. Întreținerea era rudimentară: frizerii ștergeau părul cu o cârpă pentru a-l „usca de sudoare și murdărie”.

Evident, această practică nu rezolva problema. Perucile deveneau rapid un mediu ideal pentru păduchi. În 1796, medicul Andrew Duncan observa că acestea erau infestate grav. Deși se recomanda pieptănarea frecventă, coafurile complicate și costisitoare făceau ca unele peruci să nu fie atinse timp de luni întregi.

Mascarea sifilisului

Perucile aveau însă și un rol mai întunecat: ascundeau simptomele sifilisului. Răspândită în Europa încă din secolul al XVI-lea, boala provoca, printre altele, căderea părului și răni deschise pe scalp. Peruca acoperea aceste semne, iar pudra parfumată masca mirosul leziunilor.

Spre finalul Revoluției Franceze, aceste peruci extravagante au început să fie considerate simboluri ale excesului aristocratic. Stilul a fost abandonat treptat în favoarea simplității și a practicii. În epoca lui Napoleon Bonaparte, odată cu militarizarea societății, perucile masive au devenit complet nepractice și greu de imaginat pe câmpul de luptă.

Vă recomandăm să citiți și:

Iosif din Arimateea, omul care a riscat totul pentru a-l îngropa pe Iisus

Arhitectura, arta și ospitalitatea care redefinesc Ras Al Khaimah. „Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină”

Udo Kier: 15 fapte despre actorul german cu una dintre cele mai neobișnuite și influente cariere din cinema

Savantul român care a salvat mii de vieţi prin „Marea experienţă românească”