Iosif din Arimateea, omul care a riscat totul pentru a-l îngropa pe Iisus

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

După ce Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, se spune că un membru bogat al consiliului, un om sfidător de norme sociale, politice și religioase, i-ar fi asigurat Mânuitorului o înmormântare demnă pentru un învățător executat. Iosif din Arimateea, adesea relegat la o notă de subsol în relatările pascale, este un studiu al contradicției: un lider evreu de rang înalt care și-a riscat statutul pentru a onora un om condamnat de oamenii lui. Tot el, se crede că este și cel care ar fi strâns sângele lui Iisus Hristos într-un potir, denumit și Sfântul Graal, cupa din care Iisus a băut vin la ultima sa cină.

Evangheliile canonice sunt de acord asupra unui detaliu: Iosif din Arimateea a oferit propriul său mormânt pentru înmormântarea lui Iisus. Dincolo de acest lucru, relatările lor diferă, pictând un mozaic de intrigi.

Marcu 15:43 îl identifică pe Iosif ca fiind un „membru respectat al Consiliului” (Sanhedrinul ori Sinedriul) care s-a apropiat „cu curaj” de Pilat din Pont pentru a-i cere permisiunea de a coborî de pe cruce trupul lui Iisus.

(Sinedriul era o adunare legislativă și judiciară formată fie din 23, fie din 70 de bătrâni, existentă atât la nivel local, cât și central în vechiul Ținut al lui Israel. Existau două clase de tribunale rabinite numite sanhedrine: Mare și Mic. Un Sanhedrin mai mic, format din 23 de judecători, era desemnat să facă parte din tribunal în fiecare oraș. Și un singur Mare Sinedriu format din 70 de judecători care, printre alte roluri, acționa ca instanță supremă, preluând apelurile din cazurile pe care le soluționau instanțele mai mici).

Matei 27:57-60 îi simplifică rolul, numindu-l doar „om bogat” și discipol – renunțând la legăturile sale cu Sanhedrinul.

Luca 23:50-53 adaugă că Iosif „nu consimțise la decizia Sinedriului” de a-l executa pe Isus, implicând disidență.

Ioan 19:38-42 arată că Iosif a colaborat cu Nicodim, un alt membru secret al Sanhedrinului, pentru a pregăti trupul cu smirnă și aloe scumpe.

De ce apar aceste discrepanțe între Evanghelii? Mulți cercetători explică diferențele prin intențiile teologice ale autorilor. Evanghelia după Matei, adresată în primul rând unui public evreu, pare să îi diminueze statutul lui Iosif pentru a sublinia ideea de modestie și devoțiune. În schimb, Luca și Ioan, care scriau pentru comunități din afara iudaismului, pun accent pe rolul lui Iosif ca lider respectat și fidel legii, pentru a-i conferi credibilitate. Astfel, fiecare Evanghelie îl prezintă diferit, însă această variație nu îi reduce importanța, ci arată că Iosif funcționa ca o punte între tradiția evreiască și începuturile comunității creștine.

Riscând totul pentru un „rege”

În calitate de membru al Sanhedrinului (Sinedriului), Iosif făcea parte din organismul judiciar suprem al iudaismului – 70 de bătrâni, preoți și cărturari care conduceau afacerile religioase sub supravegherea romană. Implicarea Consiliului în procesul lui Iisus este bine documentată, însă disidența lui Iosif ridică semne de întrebare.

Documentele istorice, inclusiv Talmudul (cartea sfântă a evreilor) și scrierile lui Josephus, confirmă autoritatea limitată a Sanhedrinului sub conducerea romană. Victimelor crucificării li se refuzau, de obicei, înmormântările corespunzătoare, fiind lăsate să putrezească, asta ca și avertismente publice. Prin revendicarea trupului lui Iisus, Iosif a încălcat atât tabuurile iudaice (atingerea unui cadavru punea în pericol puritatea rituală), cât și normele romane (contestarea umilinței sancționate de stat).

Dr. Helen Bond, istoric al Noului Testament la Universitatea din Edinburgh, notează: „Acțiunile lui Iosif nu au fost doar caritabile – ele au fost subversive din punct de vedere politic. Disponibilitatea lui Pilat de a elibera cadavrul sugerează că Iosif a avut influență, poate prin bogăție sau relații.”

Legătura dintre mormânt și profeția mesianică

Isaia 53:9, scris cu secole înainte, a prezis că Mesia va fi „cu un om bogat în moartea sa”. Mormântul lui Iosif, săpat în stâncă și nefolosit (un lux în Iudeea primului secol), a devenit împlinirea literală a acestei profeții. Descoperirile arheologice, inclusiv excavarea din 1980 a „Mormântului din grădină” de lângă Poarta Damascului din Ierusalim, se aliniază descrierilor din Evanghelie. Deși autenticitatea sa este dezbătută, locul reflectă practicile funerare evreiești din primul secol: o intrare din piatră rulantă, nișe (kokhim) pentru cadavre și apropierea de o grădină.

„Mormintele erau bunuri de familie, transmise prin generații”, explică Dr. Jodi Magness, arheolog UNC. „Dându-l lui Iisus, a însemnat că neamul lui Iosif și-a pierdut locul de înmormântare – un sacrificiu semnificativ.”

Portretul lui Iosif din Evanghelii ca „discipol secret” (Ioan 19:38) complică eroismul său. A fost el un laș care a acționat doar după moartea lui Iisus sau un pragmatic care și-a folosit poziția pentru a submina nedreptatea? Scriitorii creștini timpurii, precum Origen, l-au văzut pe Iosif ca pe un convertit care „aștepta împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 15:43) – o referire la speranțele escatologice evreiești. Alții, precum teologul N.T. Wright, susțin că secretul său reflecta necesitatea: „Loialitatea deschisă față de Iisus în timpul slujirii sale l-ar fi costat pe Iosif locul său în Sanhedrin”.

Textele rabinice, între timp, îl omit pe Iosif în întregime. Dr. Amy-Jill Levine, un cercetător evreu al Noului Testament, sugerează că această tăcere reflectă disconfortul: „Onorarea unui eretic condamnat submina autoritatea Sanhedrinului. Rabinii de mai târziu nu au avut niciun motiv să îl comemoreze”.

În Evul Mediu, povestea lui Iosif a devenit o legendă fantastică. În Estoire del Saint Graal (secolul al XIII-lea), el devine gardianul Sfântului Graal, cupa folosită la Cina cea de Taină, pe care l-a adus în Marea Britanie.

Abația Glastonbury din Somerset, Anglia, a valorificat acest mit, susținând că Iosif ar fi întemeiat acolo prima biserică creștină din insulele britanice. La începutul secolului XX, o săpătură din 1907 a scos la iveală fragmente de ceramică mediteraneană, descoperire folosită pentru a întări narațiunea locală, deși majoritatea istoricilor o consideră mai degrabă o construcție monahală târzie decât o dovadă solidă. Chiar și așa, moștenirea legendară a lui Iosif continuă să modeleze identitatea locului. În fiecare Crăciun, la Glastonbury este expus un „Sfânt Spin”, un arbust despre care tradiția afirmă că ar fi crescut din toiagul adus de Iosif din Arimateea.

Artiștii și scriitorii continuă să-l reimagineze. În The Last Temptation of Christ (1988), Iisus al lui Willem Dafoe împărtășește o scenă emoționantă cu Iosif care se plânge: „Sunt prea bătrân să mă schimb”. În schimb, poeta Sylvia Plath face referire la „mormântul de in” în Mystic (1963), simbolizând renașterea.

Scurta apariție biblică a lui Iosif din Arimateea contrazice impactul său profund. Fără intervenția lui, afirmația fundamentală a creștinismului – învierea lui Hristos – nu are o ancoră fizică. Mormântul său, fie el literal, fie simbolic, a devenit vasul gol al credinței.

Gestul lui Iosif, făcut în tăcere și cu riscuri reale, a rămas unul dintre momentele definitorii ale narațiunii pascale. De aceea, Biserica Sfântului Mormânt, construită peste locul tradițional al mormântului oferit de el, rămâne un punct central al pelerinajelor. Iar figura sa este cinstită ca sfânt în tradițiile catolică, ortodoxă și în anumite comunități protestante.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Saint-Joseph-of-Arimathea

https://www.worldhistory.org/Joseph_of_Arimathea/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Reacția Vaticanului după ce o femeie din Franța a povestit că l-a văzut pe Iisus de 49 de ori

Viața și moartea lui Iisus din Nazaret. Ce dovezi avem că a trăit cu adevărat?

Influencerii istoriei, de la Mahomed, la Iisus și Gandhi

A avut Iisus soție și copii? Un cercetător al Bibliei răspunde