Prima pagină Cultura

Poveste de la inceputul timpului

Adrian Nicolae | 10.09.2009 | ● Vizualizări: 4045
Poveste de la inceputul timpului     barbar, epopee, potop, mezolitic, agricultura, olarit, odisee, calatorie + zoom
Galerie foto (22)

Numele meu este Chidon. Multi m-au numit „un salbatic”, Mi-am parasit tribul cu multe ierni in urma si am plecat spre ceea ce batranii spuneau ca ar fi locul in care ne-am nascut toti… gradina de dincolo de marea cea mare si de peste muntii cei inalti de la soare-rasare, acolo unde locuiesc zeii. De atunci au trecut multe, multe ierni. Oare cine le mai poate tine socoteala? Am plecat pe un drum fara intoarcere, catre cei care ne-au creat, vrand sa le cer socoteala pentru napasta aruncata asupra celor de un sange cu mine. Aceasta este povestea mea.

Potopul

Nu intotdeauna am fost un pribeag. La inceput, inainteca zeii sa ne pedepseasca, eram un vanator. Unul iscusitchiar. Puteam dobori singur uriasii imblaniti din pesteri si dinpaduri, la fel de bine cum puteam culca la pamant salbaticiunileiuti ca vantul si pasarile care se inalta catre ceruri. Nu matemeam sa intru in barlogul stapanilor padurii, atunci cand isidormeau somnul cel lung de peste iarna, si sa ii strapung cusulitele din lemn auriu, cu varful ascutit facut din cea mai bunapiatra. Eram un aparator pentru cei din satul meu de langa lacul cemare si, cat de curand, ar fi urmat sa fiu initiat in randulrazboinicilor. Zeii au avut, insa, un alt plan pentrumine.



Pamantul se schimba. O simteam cu totii, desi ne era teama sa ospunem cu voce tare pentru a nu mania si mai mult spiritele.Vanatul era din ce in ce mai rar, iar norii se strangeau tot maides asupra tribului nostru. Batranii spuneau ca purtam vinauciderii gigantilor blanosi cu colti uriasi de fildes, din oaselecarora se construiau odinioara sate intregi si din carnea caroraputeai hrani un trib pentru o iarna intreaga. Nu vazusem niciodataunul. De fapt, de generatii, nimeni nu le mai daduse de urma. Iimai vedeam doar in pesterile sacre, unde stramosii le desenaseraimaginile pe peretii de stanca. Mergeam acolo ori de cate orinatura murea si aparea prima zapada. Aprindeam focuri si ii chemamdin nou pe campiile noastre. Vraciul se lasa patruns despiritele salbaticiunilor si isi lasa urmele palmelor pe pereti,alaturi de cele ale multimii de vraci de dinainte de timpul nostru.Cantecul lui si umbrele aruncate de limbile focului faceau aceiuriasi sa se miste parca din nou, iar speranta noastrarenastea. Dar, iarna si vara, asteptarea era in zadar. Einu mai veneau si se parea ca, odata cu ei, pleaca si celelaltesalbaticiuni. De fiecare data, ne avantam tot mai departe incautarea vanatului si, la final, asta mi-a fost si scaparea.





Oh, zei! Nicicand nu voi putea uita acea zi, in care tot ceea ceimi era drag a disparut fara urma. Trecuse inca o iarna, iar hranape care o pastrasem in pamantul tare si inghetat era pe terminate.Iarba incepea sa rasara, semn ca vanatorii trebuiau sa porneascaiar pe urmele salbaticiunilor, si toti ne gandeam la departarile incare ar fi trebuit sa ajungem in cautarea lor. Nu stiam canu aveam sa ne mai intoarceam vreodata. Vraciul a dansattoata noaptea, chemand spiritele padurii si ne-a daruit, noua,vanatorilor, imaginea din piatra a "mamei tuturor creaturilor",zeita fara de chip, cu pantecul larg si formele rotunde. Ea ar fitrebuit sa ne asigure o vanatoare imbelsugata si hrana destulapentru a trece inca o iarna. Dar poate ca vraciul stia ceea ce aveasa se intample. Vanatul nu se aratase in viziunile sale.Mi-a spus doar ca spiritele sunt alaturi de mine si ca, incurand, aveam sa aflu lucruri pe care nimeni altcineva nu le maicunoscuse.



Mi-am parasit atunci tribul si am privit pentru ultima oara apelealbastre ale lacului langa care copilarisem. Vraciul, alaturi decopiii si femeile noastre, ne-a condus pana departe, urandu-ne sane intoarcem toti teferi. Am mers, apoi, alaturi de ceilaltivanatori, cale de multe zile si nopti, pana cand muntii cei inaltisi padurosi ne-au aparut in toata maretia lor. Aici, inintunecimile padurii, ar fi urmat sa infruntam salbaticiunile si saasiguram hrana celor de un neam cu noi. Am adus ofrande spiritelor,asa cum faceam de fiecare data inainte de a patrunde in padurilefara de sfarsit, si am cautat o grota in care sa ne petrecemnoptile, feriti de primejdii. Dar in fata pericolului ceavea sa vina nu exista scapare. Asa s-a intamplat caintr-una dintre nopti, atunci cand venise randul meu sa ingrijescfocul si sa pazesc intrarea in pestera, pamantul a inceput sa seschimbe. In aer se simtea parca mania zeilor. O liniste adancainghetase padurea si nici urletele animalelor, nici canteculpasarilor, nici macar zgomotele micilor insecte nu se mai auzeau.Copacii incremenisera si doar vantul abia se auzea printre frunzeleintunecate. Atunci a inceput totul.



Intai, s-a auzit un zgomot asurzitor, ca si cum toate fiintelepamantului ar fi tropotit intr-o fuga nebuna. Apoi, munteleprinse a mugi asemenea unui animal ranit de moarte, iar pamantulincepu a se ridica si a se lasa ca si cum o mana uriasa l-ar fiframantat cu furie. Arborii cadeau in gurile uriase ce secascau in piatra, stancile intrau in pamantul crapat si muntiipareau sa danseze intr-un dans nebun si ucigator. Am fost aruncatca o frunza peste pietre si, atunci cand mi-am revenit, am intelesca niciunul dintre vanatorii tribului meu nu mai era in viata.Pestera in care se ascunsesera nu mai exista. In locul ei nuramasese decat o gramada de stanci, aruncata salbatic pestetrupurile celor de un sange cu mine. Insa raul cel mare nu veniseinca.



O ploaie, cum nu mai vazusem nicicand, incepu sa toarne cu furiepeste ceea ce ramasese in urma maniei zeilor, iar gandul mi-azburat imediat la cei ramasi acasa. Am inceput sa alerg pe drumulde intoarcere, fara oprire, manat doar de dorinta de a-i vedeateferi. Prin ploaia care nu avea sa se opreasca timp de multe noptisi zile, am alergat neintrerupt pana cand am ajuns la margineaultimei inaltimi. De acolo ar fi trebuit sa vad pana in departaresi pana la marginea lacului nostru. Dar campiile sidealurile verzi nu mai erau. Nu mai era nici lacul si nici urma deom nu parea sa se vada. In locul a tot ceea ce fusese verde panamai ieri, nu mai era decat o intindere uriasa de apa care cresteain continuare, vazand cu ochii. Trupuri fara de viata, deoameni si animale de-a valma, pluteau la suprafata si inaintauodata cu suvoiul de neoprit. Atunci am inteles ca din tribul meu sidin celelalte triburi, fie ele razboinice sau pasnice, nu mai traianimeni, iar groaza de a fi ramas singurul om de pe pamant m-acuprins pentru intaia data. La ea se adauga si cea de a fi inghititde apele care cresteau zi de zi, noapte de noapte, fara a da vreunsemn ca se vor opri vreodata. In zadar am asteptat ca vreun om sase arate. In fiecare zi, trebuia sa ma afund tot mai mult in paduride teama valurilor ce veneau inspre mine, muscand din munte si dinpamant asemenea unei salbaticiuni turbate.



Nu mai era decat un singur lucru de facut. Sa caut pe aceizei care trimisesera napasta asupra oamenilor si sa le cersocoteala.

Oamenii ciudati de peste mare

Am asteptat ca ploaia sa se opreasca, ascuns prin grote,hranindu-ma cu radacini si cu putinele fructe gasite prin paduri,pentru ca, la prima raza curata de lumina, sa pornesc la drum.Spre soare-rasare drumul imi era inchis de revarsarea deape, asa ca am ales sa ma indrept acolo de unde veneau suvoaiele,spre miazazi. Stiam ca este un drum pe care nu ma voi maiintoarce niciodata. Si de ce as mai fi facut-o? Nimeni si nimic dinceea ce cunoscusem pana in ziua potopului nu mai exista.



Inarmat doar cu o sulita, am pornit la drum strabatand in calemunti, dealuri si paduri pana la un rau urias ce parea sa imiinchida din nou calea. Nu era insa piedica menita sa ma opreasca.Tribul meu stapanea de multa vreme arta fabricarii barcilordintr-un trunchi de copac si, nu o data, in copilarie, fusesempurtat pe apele lacului de catre barbatii care se indeletniceau cuprinderea pestilor, a scoicilor si a altor vietati dinape. Dar asta o faceau doar batranii si copiii. Noi,tinerii, eram invatati sa manuim sulitele si arcurile in lupteleimpotriva salbaticiunilor si a celor care incercau sa ne furebunurile. Am ales atunci un trunchi cazut si l-am impins in ape -sa-mi fauresc o ambarcatiune ar fi durat multe nopti si zile - siam lovit apa in nestire cu picioarele, pentru a ajunge la capatulcelalalt. Valurile ma purtasera mult, insa, inspre rasarit, asa cadrumul ales era pierdut. Soarele ma insotea ziua, in timp cenoaptea ma orientam dupa stele. Nu aveam cum sa gresesc. In timpulvanatorilor, acestea erau astrele dupa care ne gaseam drumul, iarele nu ne inselasera niciodata.



Paduri intunecoase se intindeau cat vedeam cu ochii si munti noi,nestiuti, se aratau in cale. In schimb, nu se intalnea nici urma deoameni. Parea ca toti fusesera inghititi de ape. Atunci afost pentru prima data cand am simtit ca imi voi urma semenii inlumea umbrelor. Dar nu a fost sa fie. Pesemne, zeii imiconduceau pasii acolo unde vroiau ei. Lipsit de hrana, mancand doarradacini si ierburi amare, puterile imi erau pe sfarsite. Zi de zi,eram nevoit sa merg din ce in ce mai putin si nici urma de vanat.Stiam doar ca trebuie sa continui, iar in fata mea se inaltau, deacum, cei mai inalti munti pe care ii vazusem vreodata. Am inceput,atunci, sa strabat inaltimile inzapezite, pe cararilesalbaticiunilor, sperand sa gasesc un singur om care sa fi scapatfuriei zeilor. Nimeni, insa, nu parea sa fi trecut vreodata peaici. Deznadejdea si teama ma cuprinsesera cu furie. Oareeram singurul om de pe Pamant? Trebuia sa lupt sau sa aleg sa mergalaturi de ai mei printre umbre? O grota imi fu adapostpentru una dintre friguroasele nopti de pe munte. Ca hrana nu aveamdecat cateva radacini, iar focul era singurul care imi mai alinasinguratatea. Am adormit visandu-i pe cei dragi, sfarsitul loringrozitor si intrebandu-ma de ce am fost eu singurul crutat. Farasa stiu, zeii aveau sa imi raspunda chiar in zorii zilei.



Ca vanator, puteam adulmeca vanatul de la distanta. Puteam intelegeurmele si puteam simti pana si cel mai mic zgomot. Cunosteamfiecare glas al padurii si nu ar fi fost nimic care sa masurprinda. Pana si somnul imi era slab, astfel incat sa fiupregatit pentru orice atac. Dar, de aceasta data, nu am simtitnimic. Cand am deschis ochii, am vazut ca eram inconjuratde mai multi barbati cu infatisare ciudata, care ma priveau ca peun animal nemaivazut. Mainile mi-au fost legate cu oimpletitura din plante, aceeasi impletitura din care pareau facutesi vestmintele necunoscutilor. Vorbeau un grai strain si, din cateintelegeam, se intrebau ce sa faca cu mine. Pe de o parte, maingrozea gandul ca voi fi ucis si lasat prada salbaticiunilor. Pede alta parte, insa, nu puteam decat sa ma bucur de vederea unoroameni dupa atatea nopti si zile in care statusem singur. Insemnaca zeii nu ma parasisera. Au hotarat pana la urma sa ma lase inviata si sa ma duca, asemenea unui animal legat, pana in tribullor, si ce trib nemaivazut aveau...



Totul imi parea necunoscut si nou. Nu intelegeam mare lucru dinceea ce vedeam. Femeile lor scurmau pamantul pentru ascoate un noroi galben. Apoi, il modelau si il aruncau in foc. Abiadupa o noapte intreaga scoteau de acolo burdufuri asa cum nuvazusem niciodata. O minune a zeilor, fara indoiala. Dar,oare, la ce le foloseau? Nu erau mai bune burdufurile noastre dinpiele? Cum ar fi putut sa alerge dupa salbaticiuni, purtand asaceva in brate? Dar ceea ce am inteles mai tarziu, si era si maimisterios, era ca nimeni din acest trib nu parea sa mearga incautarea vanatului. Acesti oameni ciudati aveau, in schimb,propriile lor salbaticiuni. Le tineau pe langa colibele de lut siplante uscate, in ciuda coarnelor lor lungi si ascutite si, dincand in cand, le mulgeau pentru a le lua laptele. Nu am inteles cumreuseau sa il pastreze. Intregul miracol avea loc departe de ochiimei, intr-o coliba a carei intrare era pazita. De acoloieseau femei care purtau in burdufuri laptele intarit pe care ilimparteau apoi tuturor. Era ca si cum incercau sa aperemisterul de cineva care incercase sa il mai fure in trecut.



Pe mine m-au tinut intr-o cusca, privindu-ma ca pe o ciudatenie,temandu-se, poate, sa nu scap si sa nu ii atac. Intr-adevar, totipareau mai mici de statura si aveau pielea mai neagra decat a mea.As fi putut dobori multi dintre ei fara prea mare cazna. Soarele iiarsese, cu siguranta, dar atunci nu intelegeam de ce. Abia dupa cea trecut omatul si padurea a devenit din nou verde, am priceputmisterul lor. Oamenii de peste muntele cel mare culegeauroadele ierburilor, seminte mici, pe care le adunau cu grija si lestrangeau in burdufuri. Totul sub un soare arzator, din zori sipana in noapte. Era, fara indoiala, o munca chinuitoare.In sat, femeile si copiii zdrobeau cu pietre semintele si faceau unpraf alb pe care il asezau cu grija intr-o coliba din mijloculsatului. Oare ce faceau cu el? Aveau sa treaca multe nopti si zilepana sa aflu. Acum, insa, ceva avea sa se petreaca si in mijloculacestui trib.



Nori negri si grei se abateau asupra celor ce ma tineauprizonier. Barbatii discutau aprins, in jurul focului,noapte de noapte, si toti aratau inspre rasarit. Isi pregateauarmele si faceau de straja cu randul. Ceva parea sa ii sperie. Totiincercau sa puna la adapost hrana si nu isi mai lasau femeile sicopiii sa se indeparteze de sat. Cu siguranta, asta nu arata nimicbun. Ii urmaream cu atentie si, parca, nici nu ma mai intrebam ceavea sa se intample cu mine. Iar temerile lor s-au adeverit.



A fost nevoie de o singura noapte ca razboinici cu fata ascunsa,veniti de niciunde, sa ucida pe cei care pazeau focul si care ar fitrebuit sa ii trezeasca pe ceilalti. Totul s-a intamplat inliniste, fara ca macar cineva sa auda un zgomot. Din cusca mea,priveam inspaimantat si nu puteam scoate niciun sunet. Abia candtoti pazitorii focului au fost ucisi, strigatul de lupta alstrainilor a izbucnit din toate piepturile. Armele lor au inceputsa se agite si sagetile din arcurile lor puternice sa zboare inspreacoperisuri. Parea ca se aflau peste tot. Au navalit casalbaticiunile in colibe, ucigand barbatii si legand femeile.Dadeau foc lucrurilor care nu le erau de trebuinta, ca sicum ar fi vrut sa stearga totul de pe fata pamantului. Cautauhrana, iar atunci cand au gasit-o au izbucnit in strigate demultumire. Pe mine m-au eliberat doar ca sa ma alaturecelor care urmau sa ia calea rasaritului, alaturi de ei. Se vedealimpede ca si pentru ei eram o ciudatenie, altfel m-ar fi ucis peloc.



La primele raze ale soarelui am pornit intr-un sir lung, femei,copii si... eu, insotiti de ciudatii razboinici cu feteleacoperite. Ne-au purtat cale de trei zile si nopti prin trecatorisi carari de munte, pana cand am ajuns la marea cea mare. Aminteles ca acesta era mesajul zeilor si stiam ca aveam sa scap cuviata. Ma adusesera pana aici, iar de acum incolo aveau sa imipoarte pasii catre raspunsurile pe care le asteptam.Strainii ne-au dus pe toti, asemenea animalelor legate,pana la malul marii, acolo unde alti barbati asteptau alaturi deambarcatiuni cum nu mai vazusem vreodata. Trunchiuri de copaci,cioplite atent si legate intre ele, impodobite cu o tesatura uriasaumflata de vant, aveau sa ne poarte pe celalalt mal, la umbra unorcopaci nemaivazuti. Iar de aici, calatoria mea abia aveasa inceapa...

CITESTE AICI CONTINUAREA POVESTII LUICHIDON, SALBATICUL CARE A SUPRAVIETUIT POTOPULUI

CITESTE SI: