Prima pagină Cultura

Poveste de la inceputul timpului (III)

Adrian Nicolae | 10.23.2009 | ● Vizualizări: 1162
Poveste de la inceputul timpului (III)     chidon, epopee, salbatic, preistorie, mezolitic, ierihon, enkidu, ghilgames, piramide, egipt, tuaregi, trogloditi + zoom
Galerie foto (15)

Pamantul se schimbase. O simteam in tot ceea ce vedeam si in tot ceea ce era in jurul meu. In pamantul rosu, uscat, ars de un soare puternic, in ierburile marunte, in putinele ochiuri de apa si in animalele nemaivazute. Si ceea ce era si mai ciudat, era ca oamenii locului, mereu cu fetele acoperite de tesaturi, se puteau sui pe aceste salbaticiuni pentru a se lasa purtati de ele acolo unde vroiau. Creaturi ciudate, cu umflaturi uriase pe spate, purtau oameni si lucruri prin marea de nisip ce se intindea pana acolo unde cerul se impreuna cu pamantul. Cu siguranta ca lumea era mult mai mare decat imi inchipuisem eu vreodata. Dar oare aveam sa merg pana la capatul ei ca sa imi gasesc linistea?

Dusmanii nevazuti ai oamenilor

CITESTE AICI PRIMA PARTE A CALATORIEI EPICEA LUI CHIDON

CITESTE AICI PARTEA A II A CALATORIEI EPICEA LUI CHIDON

Parasisem lacasul cel urias al zeilor cu o strangere de inima.Daca acesta era doar inceputul, oare ce avea sa ne dezvaluiecalatoria noastra? Ktara devenea din ce in ce mai tacuta. Pe chipulei se citea o urma de ingrijorare si nici chiar siguranta pe care osimtise pana acum langa mine nu parea sa o mai linisteasca. Cevanestiut se petrecea in inima ei, ceva ce o facea sa isi ascundagandurile pana si in fata mea. Stiam doar ca mergem catre o altaurma lasata de zeii cei vechi, dar ce avea sa ne astepte acolo,nici nu banuiam.





Trecusera ierni intregi de cand imi lasasem tribul, nici nu le maitineam socoteala. De fapt, lumea in care ma aflam nu pareasa fi vazut vreodata albul zapezilor inghetate. Soareleardea totul si doar in jurul apelor puteai vedea palcuri de padure.Si totusi, oamenii continuau sa traiasca aici in pace. Vanatul nuera atat de bogat precum cel din tinuturile din care veneam eu, darcei de aici isi adunasera propriile animale pe langa colibe si isiduceau traiul de pe urma lor. Isi sadeau singuri ierburile, infunctie de pozitia soarelui, si le culegeau semintele atunci candacelasi soare le-o spunea. Dar si ei se temeau. Se temeau atat detare incat isi ridicasera cel mai ciudat sat pe care l-am vazutvreodata in viata pe care zeii mi-o harazisera.

La inceput, nu am vazut decat multimea pietrelor ce se ridicaucatre cer. Apoi, pentru ca femeia-vraci de langa mine iutise pasul,conturul lor incepea sa se ridice din ce in ce mai mult.Ingradituri de pietre, puse unele peste altele, colibe dinpietre acoperite cu plante uscate, si ridicaturi uriase, pe careKtara le numea turnuri, se ivisera in fata ochilor mei uluiti. Era,fara indoiala, o asezare ce fusese atacata de multe ori. Dar ceanume ii facuse pe acesti oameni sa isi ridice astfel de obstacolepentru aparare si, mai ales, in fata cui? Ktara a vorbitintr-un grai necunoscut cu unii dintre batranii tribului. Eranelinistita, desi oamenii nu dadeau semne ca ar fi vrut sa neatace. Infatisarea mea li se parea fioroasa si, poate, aveaudreptate. Eram singurul imbracat in blanuri de pe aici si, maimult, eram un adevarat urias pe langa cei din tribul de piatra.Armele mele ii faceau sa se teama, dar si sa fie curiosi. Copiiiveneau pana aproape de mine, incercand sa ma atinga, dar fugeauimediat ce imi intorceam privirea catre ei. Cu siguranta ca nuvazusera un om venit din miazanoapte, asa cum nici eu nu le vazusemneamul pana acum. Dar nu era timp pentru joaca. Nori negri sestrangeau iarasi asupra noastra. De dincolo de marginile de piatrace imprejmuiau tribul, pandea un pericol nevazut si ingrozitor.



Se lasa intunericul atunci cand Ktara s-a apropiat de mine si mi-avorbit asa cum nu o facuse niciodata. Batranii o avertizasera. Eravremea strangerii semintelor, munca era aproape pe sfarsite. Dindepartari, asteptau atacurile unei alte specii de oameni.Ei le spuneau "trogloditi". Erau ingrozitori la infatisare,cu pielea aspra, cu chipurile fioroase si cu trupuri masive siputernice pe care le purtau intotdeauna goale. Se spune ca traiauin pesteri si in adancurile pamantului, in locuri nestiute de ceice iubesc lumina soarelui. Atacau intotdeauna pentru hranasi nu se fereau sa ucida chiar si copiii. Se mai spune ca acestecreaturi nu cunosteau mila, si pana si tribul mancatorilor deoameni ar fi parut o nimica toata pe langa ei. In plus, erau cumult mai multi decat imi puteam imagina. In fata lor, zei si oameniridicasera deopotriva, inca din vremuri de demult, ingraditurileuriase de piatra. Cat de curand, atacul lor ar fi trebuit sainceapa.



Si asa a si fost. Nu trecusera decat cateva nopti, atunci candsunete ingrozitoare, asemenea mugetulelor unei turme desalbaticiuni, s-au auzit din intunericul noptii. Tipeteinfricosatoare si o larma de nedescris rasunau in departari, iar injurul meu oamenii prinsera a se pregati, in liniste, de lupta. Eraca si cum facusera asta de multe ori inainte de venirea mea. Iar eutrebuia sa ii ajut. Moartea lor ar fi insemnat si moartea mea.Mi-am apucat armele si am alergat degraba catre ridicaturile depiatra. Prin "turnuri", am alergat cat mai sus ca sa pot intelegeceea ce se intampla si cine erau cei ce ne doreau moartea. Mi-amfacut loc cu greu prin multimea aparatorilor si am privit cerulintunecat pana in departari. Parea ca luase foc, atat de multe eraufacliile trogloditilor si un fior ca de gheata imi strabatuspatele. Oare aveam sa mai apucam zorii?

Arcurile se incordasera si, cand sagetile si-au luat zborulcu un sunet ascutit prin intunericul noptii, am simtit ca si cum unroi de insecte ucigatoare fusese eliberat catre cei ce traiau inpesteri. Nu vedeam tintele dar, dupa gemetele si strigatele lor dedurere, stiam ca loveam cu totii in plin. Nu asta nebucura insa. Nu moartea catorva salbatici dintr-o mare de ucigasi.Lupta nu era decat la inceput. Bratele imi zvacneau sub fortaarcului, insa trebuia sa continui sa trimit sagetile cu varful depiatra, ascutit, catre atacatori. Ajunsesera la intrare si loveausalbatic in portile de lemn ale satului. Nu ar fi durat mult si eles-ar fi prabusit in fata furiei lor. Am vazut atunci cum barbatiitribului isi pregateau sulitele si topoarele din piatra, gata sainfrunte un pericol ce ii putea trimite pe toti in lumeaspiritelor. M-am alaturat lor si, dupa privirile din jurul meu,stiam ca sunt mai mult decat binevenit.



Lemnul portilor a cedat, asa cum ma asteptam, cu un sunet groaznic.Prin intuneric am inceput sa vad siluetele trogloditilor si sa lesimt, parca, respiratia grea. Am lovit sec, fara sa privesc. Nu amsimtit decat cum corpul urias se inconvoia sub forta armei mele sicum cadea, fara suflare, in colbul drumului. Nicicand nu luasemparte la o lupta impotriva celor ce ne atacau satul de la marginealacului cel mare. Trecusera si ai mei prin asa ceva. Acum, cavroiam sau nu, trebuia sa fiu un razboinic asemenea celor dintribul in care ma nascusem. Strigatul meu de lupta paru atat deingrozitor incat pana si atacatorii intoarsera privirile speriate.Gustul sangelui trezise spiritul vanatorii si al mortiidinlauntrul meu. Nu imi pasa daca as fi cazut. Nu vroiam decat saiau cu mine, printre umbre, cat mai multi salbatici. Amluptat pana cand toporul s-a frant in carnea si oasele unuia dintretrogloditi. Sulita s-a rupt si ea in altul. Cu bratele, cu dintiisi cu voia zeilor am ucis pe multi dintre ei. Ma purtam ca un nebunsi nici nu mai simteam loviturile primite. Trebuia sa ucid. Trebuiasa fac asta pana cand soarele ar fi trimis primele raze de lumina.Iar atunci cand zorii au venit, am inteles ca multi dintre ainostri trecusera, la randul lor, in lumea spiritelor. Dar trupurilecelor ce ne atacasera acopereau pietrele si drumurile in numar atatde mare, incat parea ca triburi intregi isi pierdusera viata.Luptaseram toti cu curaj, Luptaseram pentru viata noastra, intr-oinclestare din care nu putea iesi decat un singur invingator. Era,asa cum aveau sa spuna batranii, o lupta cum nu se mai vazuse dinvremuri stravechi. Iar numele meu, pe care Ktara il rostisein mijlocul lor, era pomenit acum cu mandrie..."Enchidon, razboinicul!". Devenisem unrazboinic, un aparator al celor slabi...asa cum ma pregatisera ceidin tribul parintilor mei inca din copilarie. Simteam ca umbrabatranului vraci, din satul meu inghitit de ape, ma privea si ea cubucurie.

Si mai stiam ca drumul imi era aproape de sfarsit. Trebuia sa maifac un ultim pas pentru a ajunge in locul in care Ktara preziseseca voi afla toate raspunsurile pe care le cautam...

Cine imi erau zeii?

Ne-am luat ramas bun cu inima stransa de la cei din tribul depiatra. Ne simtisem de-ai lor si ei ne simtisera ca pe unii de-ailor. Ne varsasem sangele impreuna si moartea atator oameni ne unisepentru totdeauna. Darurile lor erau atat de multe, incat abiaputeam sa le mai ducem. Ne daruisera tot ceea ce ne-ar fi trebuitpentru a ajunge la ultimul taram din calea noastra. Dar lucrurilepe care le aflasem de la ei faceau mai mult decat orice alt dar. Inseara de dinaintea plecarii, batranii ne-au chemat, pe mine si peKtara, in coliba inteleptilor pentru a ne spune o parte a ceea cese intamplase cu zeii pe care ii cautam.
Se zice ca, in vremuri stravechi, ei traisera alaturi deoameni si chiar inaintea lor. Ii invatasera arta mestesugurilor, aconstruirii colibelor din piatra si a cultivarii ierburilor cuseminte miraculoase. Ii invatasera pe oameni sa isi construiascaambarcatiuni si le lasasera arta imblanzirii animalelor. Nimeni nustia de unde veneau acesti zei decat, poate, oamenii din locul sprecare ne indreptam si in care, zice-se, se aflau cele mai marilacasuri ale vechilor zeitati.



Tot demult, spuneau batranii, alaturi de zei, pe pamant, sepreumblau uriasii. Si ei isi facusera lacasurile lor, subforma pietrelor uriase, asezate in cercuri, asemenea unor colibeimense neacoperite. Si acesti uriasi intrasera, nu odata, in luptacu zeii. Au fost multi oameni care i-au urmat, manati de dorinta dea lua bunurile altora, iar inclestarile dintre ei au fostingrozitoare. La finalul luptelor, uriasii pierisera, dar raullasat de ei in urma intrase cu mult in inima oamenilor si atrogloditilor. Zeii, scarbiti, isi parasisera lacasurile si serefugiasera in largul marii celei mari, pe o insula, iar de atunci,nimeni nu mai stia nimic despre ei. Poate doar pazitorii ultimuluilor lacas, cei catre care ne indreptam si noi...



Am plecat atunci pe un drum fara intoarcere. Stiam, in inima mea,ca voi afla raspunsuri pe care nimeni nu si le inchipuise vreodata.Nu ma mai simteam un salbatic, dar intelegeam cat de mica fuseselumea din care plecasem. Pamantul insemna cu mult mai multdecat vanatoarea si asigurarea hranei celor de un sange cu mine. Elavea curand sa isi deschida tainele in fata mea, iar Ktara nu faceadecat sa imi confirme simtirile. Au trecut multe nopti sizile in care am calatorit alaturi de femeia-vraci catre marelelacas al zeilor. Alte si alte tinuturi noi se perindau sub pasiinostri si lumi nestiute treceau, una dupa alta, prin fata ochilornostri. Nisipul incepea sa se intinda dincolo de ierburile inaltesi de copacii singuratici din fata noastra. Nimeni nu stiuse sa nespuna ce se gasea dincolo de nisipuri. Pentru ca nimeni nu ajunsesepana acolo.



Primii care ne-au intampinat au fost niste oameni ciudati,cu trupurile si fetele acoperite de tesaturi. Nu li se vedeau decatochii si mergeau alaturi de aceleasi animale cu umflaturi pe spate.Spuneau ca ne aflam pe un taram pe care ei il stapanesc inca de lafacerea pamantului si ca, atata vreme cat nu suntem ostili, putemcalatori in voie. Se aflau vesnic pe drum, dormind incolibe de piele pe care le strangeau in zori pentru a le aseza dinnou, in alt loc, la lasarea intunericului. Se aflau mereu in luptacu trogloditii, cei al caror numar il dusesera pana aproape dedisparitie. Ii vanau asemenea salbaticiunilor pana in strafundulpamantului si nu le lasau o clipa de pace. Raul adus de ei pepamant era prea mare. Si tot oamenii cu fetele acoperite ne-auindrumat catre raul ce mare, datator de viata, la malurile caruiase aflau lacasurile zeilor.



Pe spiritele stramosilor mei, nicicand nu am vazut minune mai maredecat muntii stralucitori ai zeilor! Nimic nu se putea asemana cuceea ce vedeam. Acestea nu erau lacasuri, ci muntiadevarati, ciopliti de mana unui zeu iscusit, pentru ca niciunuldintre oamenii pe care ii cunoscusem vreodata nu stia sa ridiceasemenea lacasuri. Munti uriasi, strajuiti de un animal din piatra,acoperiti de straturi luminoase, luceau atat de puternic in bataiasoarelui, incat nimeni nu i-ar fi putut privi in timpulzilei. Oameni pasnici locuiau in colibe saracacioase pemarginea raului cel mare, alaturi de lacasurile zeilor, si ei ne-audus catre vracii lor. Era timpul sa aflu ceea ce cautasemindelung... Ktara le povestise intamplarile prin care trecusem incade la revarsarea apelor, iar ei o ascultasera cu atentie, fara sa ointrerupa. Le-am daruit imaginea "mamei tuturor creaturilor" si numica mi-a fost mirarea atunci cand au recunoscut-o. Abia atunci,cel mai varstnic dintre ei incepu sa vorbeasca. Glasul sau facea capovestea sa para si mai grava si nu aveam nicio indoiala ca nu arfi spus adevarul.



Zeii isi parasisera, intr-adevar, locurile in caresalasluisera printre oameni. Dar zeii nostri erau, si ei, totoameni. Nu erau nemuritori desi, in timpuri pe care nimeni nu si lemai aducea aminte, gasisera leacurile tuturor bolilor pamantului.Traiau indelung, stapanind arta vindecarii, a zborului si a altormestesuguri inca neinvatate de noi. Dar erau si ei oameni.Ca asa a fost o dovedeste faptul ca toti au pierit. Zeii pe care euii cautasem atata vreme pierisera pana la unul in ceea ce si eutraisem. Insula lor se scufundase in mare in urma unei cutremurarigroaznice a pamantului, dar asta se intamplase cu mult inainte caparintii parintilor parintilor nostri sa se nasca. Oamenii levazusera suferinta, dar nu ii putusera ajuta. Insula lor pierisesi, odata cu ea, pierisera si toate tainele lor. Ceea ce lovisetribul meu ii ucisese, demult, si pe zeii pe care ii cautam. Totceea ce trebuia sa fac acum era sa iert si sa imi ingrop mortii inadancul sufletului.



Am iesit din coliba lor fara sa privesc inapoi. Vedeam femeile cumintindeau acelasi praf alb, obtinut din seminte, pe pietreleincinse de soare. Vedeam barbatii prinzand pestii din rau cu plaseuriase facute din tesaturi si cu sulite subtiri si ascutite. Vedeamcopiii razand si alergand printre copacii cu fructe ciudate,inghiontindu-se si tipand de fericire. Nu, nu acestia erau zeii pecare eu ii cautasem. Zeii cu care eu vroiam sa vorbesc erau maisus, dar unde?



Nu am simtit cand batranul a pasit in spatele meu. Ma urmareaatent, in liniste, si stia ca in sufletul meu se dadea o luptaneobosita. Mi-a rostit, in graiul meu, incet, fara sa il audacineva: - Dincolo de nisipuri, catre rasarit, se aflaceea ce cauti tu. Acolo vei gasi raspunsul. Trebuie, insa, sa teduci singur. Femeia-vraci nu te mai poate insoti de acum. Acolo seafla un om la fel de puternic ca si tine. Trebuie sa mergi sa ilinfrunti si sa il insotesti. Ramai cu bine, Enkidu! Spiritele fiecu tine...



Dar aceasta calatorie este o alta, cu totul alta, poveste!

CITESTE SI: