Prima pagină Cultura

Venus Hotentota – tragica poveste a unei victime a rasismului

Maria Olaru 10.07.2011 | ● Vizualizări: 645
Venus Hotentota – tragica poveste a unei victime a rasismului     rasism, social, Venus Hotentota, Saartjie Baartman, Khoisan, steatopigie + zoom
Galerie foto (7)

În 1789, undeva în provincia Eastern Cape, Africa de Sud, se năştea un nou membru al grupului etnic Khoisan - numit de europeni şi Baartman -, o copilă care va rămâne orfană la o vârstă fragedă. Numele ei adevărat nu a fost păstrat de istorie, dar ea avea să rămână cunoscută sub numele de Saartjie Baartman, aşa cum i-au spus europenii.

Sclavă la o fermă olandeză, în Cape Town, unde fusese adusă după moartea părinţilor săi, fata primeşte numele de Saartjie, diminutiv olandez echivalent astăzi cu "micuţa Sara". Sara aparţinea populaţiei Khoikhoi - un subgrup al grupului etnic Khoisan - ai cărui membri erau numiţi "hotentoţi" de către coloniştii de origine europeană (azi acest termen este considerat insultător).

La vârsta de 21 de ani, tânăra a fost luată din Cape Town şi adusă la Londra, drept obiect ce reprezenta expansiunea colonială. Ademenită de Alexander Dunlop, chirurg al forţelor navale engleze şi exportator de exemplare pentru muzee, Saartjie vine în Anglia crezând că va face avere.

După mai multe încercări Dunlop reuşeşte să o vândă pe Saartjie lui Hendrick Cezar, un circar. Tranzacţia a demonstrat că singura valoare pe care europenii i-o recunoşteau acestei femei era una economică, expunerea ei în faţa publicului londonez, de către Cezar, urmând să confirme acest lucru.

Lansarea lui Venus Hotentota în cadrul spectacolelor etnologice de la Londra

Pentru rezidenţii metropolei britanice din secolul XIX, care căutau amuzamentul, nimic nu putea fi mai distractiv decât un spectacol cu ciudăţenii, unde erau expuse, de-a valma, atât animale, cât şi oameni.

Acest gen de distracţii constituia una din cele mai profitabile afaceri ale vremii. Toată lumea, indiferent de clasa socială, lua parte la spectacolele organizate la sfârşit de săptămână şi în zilele de sărbătoare.

Într-un astfel de spectacol a fost adusă şi Saartjie, ca urmare a curiozităţii europenilor. Pe lângă faptul că avea culoarea pielii deosebită de cea a albilor, conformaţia ei era cu totul aparte. Femeile Khoisan au o constituţie oarecum diferită faţă de cele europene, dar şi de femeile din alte populaţii africane, ele prezentând o depunere mare de ţesut adipos la nivelul şezutului, fenomen numit steatopigie.

Şi astfel, la puţin timp după venirea ei în Anglia, în 1810, Baartman devine atracţia principală a unui spectacol londonez. Pentru doi şilingi, spectatorii puteau să o vadă pe "Venus Hotentota" într-o rochie extrem de strâmtă, creată special pentru a i se vedea cât mai bine formele. Deşi era admirată pentru frumuseţea, senzualitatea şi dansul ei care stârnea dorinţe în mintea bărbaţilor, Saartjie era expusă, practic, la fel ca un animal sălbatic, fiind condusă de stăpânul ei care îi dădea comenzi. Dintre atracţiile acestui spectacol mai făceau parte o tânără cu o înălţime de 60 de centimetri, cunoscută sub numele de Zâna siciliană; Băiatul Pătat, contele Boruwalski - piticul elegant, Scheletul Viu şi Daniel Lambert- un bărbat de 36 de ani care cântărea 317 kilograme.

Chiar dacă spectacolul oferea o gamă largă de distracţii, "Venus Hotentota" atrăgea cel mai mult atenţia publicului londonez, dar şi a presei. Toată lumea, de la aristocraţi la muncitori, se îmbulzea să o vadă dansând. Atât de cunoscută devenise, încât peste tot se puteau găsi caricaturi, articole, versuri şi chiar balade dedicate ei. Nobilimea plătea scump pentru audienţe private cu Saartjie, iar duminica, londonezii se călcau în picioare, la propriu, ca să apuce să o vadă în timp ce se plimba cu birja în St. James's Park.



Judecând după aceste purtări, se părea că în Anglia acelor vremuri domnea o revoltătoare lipsă de sensibilitate în ceea ce priveşte demnitatea umană. Şi totuşi, au existat şi voci care s-au ridicat în apărarea acestei demnităţi călcate în picioare.

În 12 octombrie 1810, în publicaţia Morning Chronicle, este publicată o scrisoare, semnată "AN ENGLISHMAN" , în care autorul spunea că "expoziţia dă dovadă de indecenţă şi cruzime", acuzându-l pe Cezar că o ţine pe Baartman drept sclava sa, în condiţiile în care sclavia fusese abolită în urmă cu câţiva ani.

În cele din urmă, această intervenţie a dus la deschiderea unui proces, care a avut loc în luna noiembrie a aceluiaşi an. Acuzat de sclavie, Cezar a susţinut că Saartjie este servitoarea, nu sclava sa, fiind liberă să plece când doreşte. Deşi acuzarea a declarat că tânăra era supusă unor tratamente inumane şi josnice, curtea judecătorească nu a reuşit să dovedească faptul că Saartjie era ţinută forţat şi obligată să muncească.

În depoziţia sa, care a fost rostită în limba ei maternă şi la care nu au avut voie să participe managerii ei, se pare că Saartjie ar fi spus că ea nu vrea să se întoarcă acasă şi că dorinţa ei este să rămână să lucreze pentru Cezar. Cu toate acestea, condiţiile în care a făcut aceste declaraţii au fost suspecte, ele contrazicând unele declaraţii ale martorilor.

Singurul lucru pe care l-a făcut acest proces a fost să stârnească şi mai multă curiozitate în rândul publicului avid de senzaţional. Deşi nu se găsesc foarte multe însemnări legate de cariera tinerei, după proces, se pare că din 1811 până în 1815, spectacolul "Venus Hotentota" a făcut înconjurul Angliei şi al Irlandei.
Doar registrele parohiei din Manchester indică faptul că în decembrie 1811 "Sarah Bartmann, o femeie hotentotă din Colonia Cape of God Hope, a fost botezată în această zi cu acordul episcopului de Chester...".

După moartea lui Dunlop, fie pentru că Saartjie nu mai interesa publicul britanic, fie pentru că Cezar voia şi mai mulţi bani, spectacolul a fost mutat în Franţa.

Venus Hotentota cucereşte Parisul

În 1814, Baartman a fost vândută lui S. Réaux care a lansat-o imediat în cadrul spectacolelor sale. Timp de 18 luni, tânăra a încântat parizienii cu formele sale şi le-a satisfăcut curiozităţile - din nou, cu preţul demnităţii sale. În primăvara anului 1815, Baartman a petrecut trei zile umilitoare în Jardin des Plantes, sub observaţia profesorilor de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris. Aici, ea a fost studiată "pentru a i se desluşi misterele corpului".

Tot în acest cadru, Baartman a pozat nud, iar imaginile apar publicate în primul volum intitulat Istoria naturală a mamiferelor, al lui Étienne Geoffroy Saint-Hilaire şi Frédéric Cuvier.

În acest volum, Saartjie este singurul om prezent, restul fiind animale, iar modul în care sunt redate imaginile cu ea par mai curând ilustraţii zoologice, tânăra arătând ca un animal împăiat.

Părăsită de Cezar şi realizând că nu mai are nicio şansă să se întoarcă în ţara sa natală, Saartjie îşi găseşte resemnarea în alcool. Neavând nicio sursă de venit, se zvoneşte că, în ultimele luni de viaţă, Saartjie s-ar fi prostituat. La data de 29 decembrie 1815 moare, singură, în Paris. Cauza morţii este identificată de Georges Cuvier drept "o boală inflamatorie şi eruptivă".

Naturalistul a cerut autorităţilor, în numele Muzeului de Istorie Naturală, ca trupul femeii să fie donat acestei instituţii, pentru studiu. Observaţiile scrise de Cuvier după autopsie sunt marcate de rasism şi ating atât aspecte legate de viaţa lui Saartjie, cum ar fi capacitatea ei de a memora, învăţa şi reacţiona, cât şi aspecte anatomice, în special cele legate de anatomia organelor genitale. (Femeile Khoikhoi au anumite particularităţi legate de structura organelor genitale externe, iar oamenii de ştiinţă ai vremii - ca să nu mai vorbim de publicul larg - erau foarte interesaţi de acest lucru; în cursul examinării ei de către savanţii de la Muzeul de Istorie Naturală, Saartjie refuzase însă să se lase studiată sub acest aspect). Mai mult, profesorul nu se poate abţine şi o compară cu unele specii de maimuţe.

Un weekend întreg a petrecut profesorul de anatomie disecând cadavrul, acoperindu-l cu ceară, pentru a face mulaje, şi fierbându-i oasele pentru a-i reconstitui apoi scheletul, în scopul utilizării lui ca exponat.

Cuvier a produs mai multe mulaje de ceară după şezutul şi organele ei genitale, pe care le-a expus în Muzeul de Istorie Naturală, alături de schelet şi două borcane în care se aflau creierul şi organele genitale ale Sarei Baartman.

Chiar şi după moarte, Venus Hotentota a aţâţat curiozitatea publicului, prin această expoziţie, până în 1827, când craniul ei a fost furat. Odată cu restituirea craniului, câteva luni mai târziu, expoziţia a fost redeschisă la Muzeul de Istorie Naturală din Paris, până la deschiderea Muzeului Omului, din 1937, când a fost mutată în cadrul acestuia.

Expoziţia Baartman s-a bucurat de popularitate până când un număr tot mai mare de feministe a făcut presiuni asupra conducerii muzeului. Ca urmare a acestor campanii, scheletul lui Saartjie a fost retras din expoziţie la data de 1974, urmat de o reproducere a corpului ei, în 1974.

În mod paradoxal, poate, dar ca un semn clar al schimbării vremurilor şi concepţiilor, expoziţia iniţială Saartjie Baartman a fost înlocuită cu una nouă care evidenţia diversitatea şi unde povestea tinerei femei apărea la secţiunea dedicată istoriei rasismului.

După două secole, din nou în ţara natală

În 1994, preşedintele Nelson Mandela a cerut guvernului francez să permită repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale Sarei Baartman. După dezbateri lungi între ambasadele celor două state, în ianuarie 2002 statul francez a aprobat repatrierea. Astfel, la 6 mai 2002, rămăşiţele lui Saartjie ajung acasă, în Gamtoos Valley, fiind îngropate pe data de 9 august 2002, la mai bine de 200 de ani de la naşterea ei.



Acum, Baartman a devenit o figură istorică, aproape un idol, în Africa de Sud, fiind văzută ca o martiră ce a căzut pradă rasismului european. În amintirea ei, autorităţile de aici au creat o fundaţie pentru a susţine femeile care au supravieţuit violenţei domestice.