De ce bebeluşii din lumea întreagă rostesc „mama”?

„Mama” este un cuvânt universal ce o descrie pe femeia care ne oferă cea mai multă dragoste atunci când noi ne aflăm în cea mai vulnerabilă stare. Deşi în multe limbi cuvântul  capătă altă formă atunci când este folosit în cadru formal, într-un mediu informal el este cel mai adesea întâlnit sub forma de „mama”. 

Totuşi, de ce spunem „mama” şi cum de cuvântul este rostit atât de repede de copii? Specialiştii susţin că există două motive: gurile leneşe ale copiilor şi sânii. 

• Patru sulițe aborigene, returnate Australiei după 250 de ani
• Statele Unite ale Americii pregătesc un pachet de arme de 1 miliard de dolari pentru Ucraina

Studiul realizat asupra cuvintelor „mama” şi „tata” ca termeni universali a fost realizat de lingvistul rus Roman Jakobson. El a explicat că cea mai simplă vocalizare este cea produsă prin rostirea vocalelor cu gura deschisă. Bebeluşii pot scoate astfel de sunete încă din prima zi, iar apoi, pe măsură ce experimentează realizarea altor sunete, ei încep să testeze unele dintre cele mai simple consoane. 

De obicei, bebeluşii încep să folosească sunete pe care le pot face cu gura închiză sau „consoanele labiale” precum „m”, „p” „b”. Astfel, ei se concentrează pentru a crea noul sunet „mmmmm”, pentru ca apoi să se relaxeze deschizând gura şi eliberând sunetul „ah”. Ca urmare a tendinţei de vorbire a bebeluşilor de a repeta sunetele produse de ei, apar sunetele „ma-ma”, „pa-pa”, „ta-ta”, „ba-ba” etc. 

Dar de ce gravitează copiii în jurul consoanei „m”? Din cauza sânilor. Sunetul „m” este cel mai uşor de produs de bebeluşi atunci când sug lapte de la mama şi simt plăcerea gustului. Chiar şi la maturitate, oamenii au tendinţa de a asocia „mmm” cu ceva bun sau gustos. 

Lucrarea lui Jakobson sugerează că bebeluşul nu are idee că pe cea care îl îngrijeşte o cheamă „mama”. Pentru el, „mama” nu înseamnă „te iubesc, femeie-înger, cea care îşi sacrifică somnul şi cariera pentru mine”, ci doar „mâncare”. 

Aşadar, atunci când un copil îi spune tatălui său „mama” şi devine nerăbdător realizând că acesta nu se transformă în „mama”, el nu cere neapărat prezenţa mamei. Copilul îşi dă seama că nu are de-a face cu „furnizorul de hrană numărul 1”, motiv pentru care aşteaptă ca acesta sau înlocuitorul său din latex (biberonul) să îşi facă apariţia cât se poate de repede. 

În ceea ce priveşte cuvântul „tata” sau „dada”, putem presupune că acelaşi model de discurs se dezvoltă şi este rearanjat prin îndrumarea părinţilor. Astfel, bebeluşul învaţă repede că dacă spune „ta-ta” va primi totuşi mâncare, chiar dacă nu direct de la sân. 

Părinţii încurajează discursul copilului şi îl ajută pe acesta să îşi rafineze inflexiunile. Astfel, „mama” şi „tata” încep să reprezinte chiar persoanele din viaţa copilului. 

Sursa: The Week