Cum i-a impresionat liberalul Ionel Brătianu pe liderii Antantei. Mărturia ambasadorului francez la București

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

În vara anului 1916, prim-ministrul român, liberalul Ionel Brătianu, era angajat în discuții avansate cu Antanta pentru ca România să intervină de partea aliaților în Primul Război Mondial. Brătianu dorea un tratat de alianță ferm în care României să îi fie certificate drepturile asupra teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria.

Premierul român cerea asigurarea unor condiții militare optime din partea Antantei care să înlesnească intrarea Armatei române în operațiunile militare. Brătianu a căutat să obțină cele mai bune condiții pentru intrarea țării în război la momentul potrivit. Modul în care a negociat și discreția de care a dat dovadă i-au asigurat un respect deosebit din partea liderilor Antantei. Mai jos este mărturia ambasadorului francez la București din acea perioadă, Contele de Saint -Aulaire (intertitlurile aparțin redacției).

„Întâi să accepte condiţiile în lipsa cărora nu-mi pot angaja ţara în război fără s-o trădez”

„«Ştiu foarte bine», îmi spunea el (Ionel Brătianu – n.n.), «că în lagărul Aliaților sunt acuzat de şantaj, când cer garanţii care totuşi sunt vitale pentru noi. În termeni mai amabili, sunt comparat cu un vânzător de covoare. Ce vreţi? Ca, descoperindu-mă prea devreme, să-l poftesc pe inamic să-mi spargă casa şi s-o ocupe ca stăpân, în timp ce mi se refuză arme ca s-o apăr? Întâi să accepte condiţiile în lipsa cărora nu-mi pot angaja ţara în război fără s-o trădez, şi veţi vedea apoi pe cine înșel». Pentru început, Brătianu cere să se respecte un secret total asupra convorbirilor în curs, pentru a-şi putea ascunde adevăratele intenții până la îndeplinirea lor. Ceea ce se obține unor de la Rusia, imperiul misterului şi al tăcerii, ca şi de la ceilalți Aliați.

Să notăm că nimic nu ar fi fost mai lesne pentru Brătianu decât să provoace, după cum i s-a atribuit intenția, o indiscreție imputabilă în aparență altora, dar care nu l-ar fi dezlegat mai puţin de promisiunile făcute. De fapt, contrar oricărei așteptări, într-o ţară ca România în care totul se află, miniștrii Puterilor Centrale şi-au păstrat iluziile până în ultimul moment, şi chiar mai târziu, căci la 19 august ei mai credeau în menţinerea neutralității României, care la 17 august încheiase înțelegerea cu Antanta. (…)

Cinste autorității lui Brătianu

În dimineața zilei de 17 august, domnul Brătianu semna cu reprezentanţii celor patru puteri ale Antantei un tratat de alianţă a cărui substanţă era următoarea: în schimbul garantării integrității sale şi a libertății de a anexa Transilvania, Bucovina şi Banatul, România se angaja să declare război Austro-Ungariei, cu toate forţele de care dispunea, până cel mai târziu la 28 august; Puterile Aliate se angajau să nu încheie pace separată mai înainte ca România să fi obţinut satisfacție şi să o admită pe picior de egalitate în toate negocierile de pace.

Conform convenției militare semnate în aceeaşi zi, România va intra în război la 28 august; începerea ostilităților va fi precedată cu o săptămână de o ofensivă pornită de la Salonic; Rusia se angaja să-și continue ofensiva pe tot frontul şi să trimită trupe în Dobrogea, pentru a o apăra împotriva bulgarilor; România va trebui să primească lunar fără întrerupere cel puţin trei sute de tone de material de război. Toate aceste clauze, în afară de cele care impuneau obligații României, vor fi încălcate.

Într-o țară în care evenimentele politice sunt cel mai adesea cunoscute şi comentate înainte să fi avut loc, încheierea alianței a rămas tot atât de secretă ca negocierea ei. Puterile Centrale au crezut în neutralitatea României până în ziua mobilizării. Iată ceea ce face mai multă cinste autorității lui Brătianu decât clarviziunii reprezentanţilor lor la Bucureşti, domnul von dem Bussche (ambasador german la București în 1916 – n.n.) şi contele Czernin (ambasadorul austro-ungar la București în 1916 – n.n.), considerați totuşi cei mai buni diplomați ai ţărilor lor. Curând, amândoi vor deveni miniştri ai afacerilor externe”. (Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată: În România: 1916–1920. Ediția a 2-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016)

Vă recomandăm să citiți și:

Ion Gheorghe Duca: „Am fost primul ministru care după Unire a mers în Transilvania”

I. G. Duca, marele om de stat care a sfârșit tragic

Vintilă Brătianu și politica liberală „prin noi înșine”

Constituția liberală din 1923 și „spiritul unei democrații desăvârșite”

Spiru Haret, matematicianul care a renunțat la o carieră academică de succes în Occident pentru a ridica România din analfabetism

Ion Nistor, artizanul unirii Bucovinei cu România, închis forțat la Sighet pentru că a fost ministru

Ion C. Brătianu și cea mai lungă guvernare din istoria democratică a României

Un moment cheie în istoria României: Ionel Brătianu la Conferința de Pace de la Paris

Ionel Brătianu, patriarhul României Mari