Ion Gheorghe Duca: „Am fost primul ministru care după Unire a mers în Transilvania”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Liderul liberal Ion Gheorghe Duca a fost unul dintre politicienii care și-au pus amprenta adânc în eforturile de a moderniza România Mare. Destinul a făcut ca el să fie primul ministru din guvernul de la București care a făcut prima vizită în Transilvania după ce provincia s-a unit cu România.

I.G. Duca, la momentul vizitei în Transilvania din luna februarie a anului 1919, era ministrul al Agriculturii în cabinetul condus de Ionel Brătianu. Deși românii din Transilvania au votat încă de la 1 decembrie 1918 unirea cu România, în prima jumătate a anului 1919 situația era încă delicată dincolo de Carpați. Armata Română a pătruns în etape în Transilvania, în prima fază până la linia Mureșului, de-abia la sfârșitul lunii aprilie a anului 1919 întreaga Transilvania a ajuns sub administrare romanescă.

Situația în Banat era și mai delicată, trupele sârbești au pătruns adânc în provincie, ocupând și marile orașe Arad și Timișoara. Nici în Dobrogea situația nu era prea roz pentru România. La toate aceste probleme se adăugau tratativele de pace ce se desfășurau la Paris și unde România era reprezentată de o delegația condusă de premierul Ionel Brătianu. Dar cum a decurs prima vizită a unui ministru din guvernul de la București în Transilvania unită cu România? Memoriile lui I.G. Duca rămân și astăzi o sursă inestimabilă pentru istoriografia românească. Redăm fragmentul din „Memoriile” lui Duca în care acesta relatează cum a decurs vizita în Transilvania, cu observația că intertitlurile aparțin redacției:

„Urmăream cu toată atenția fazele importante ale desfășurării operațiilor noastre militare de peste munți”

„În mijlocul muncii înfrigurate de la 1919 eram însă plin de înflăcărare și de iluzii, și urmăream de departe numai operațiunile noastre din Ardeal şi Banat. (…) Bineînțeles, urmăream cu toată atenția cuvenită fazele importante ale desfășurării operațiilor noastre militare de peste munți.

Eram în cabinetul lui Brătianu la întoarcerea din lași, când Franchet d’Esperey a venit la Bucureşti și când comandantul armatelor de la Salonic a mărturisit că nu cunoștea tratatul nostru de alianță, că prin urmare nu știa că Aliații recunoscuseră drepturile noastre asupra întregului Ardeal, fiindcă dacă ar fi știut-o n-ar fi indicat linia Mureșului în armistițiul său cu ungurii.

Cu multă bunăvoință și prietenie s-a oferit să facă el singur demersurile cuvenite pentru a repara greșeala involuntară pe care o făcuse în dauna noastră. Știam că mai ales în nordul Ardealului, în Someș, în Bihor și în Satu Mare trupele noastre au trebuit să lupte cu un bolșevism care se întindea tot mai mult, aşa încât soldatul român se înfățișa populației pașnice, ca un îndoit dezrobitor, ca un dezrobitor național și ca un dezrobitor social.

„În Banat era o situație intolerabilă, sârbii o ocupau în mare parte”

Știam, de asemenea, că în Banat era o situație intolerabilă, că sârbii ocupau în mare parte chiar teritoriile ce incontestabil ne reveneau, că se purtau pretutindeni ca niște cuceritori trufași, nu ca niște aliați. Că trupele franceze de acolo aveau un comandant, generalul Gambetta, un nepot al marelui Gambetta, care avea față de noi o atitudine inadmisibilă. Făcea pe față pe maghiarofilul și ducea în tovărășia unei unguroaice o viață care constituia chiar în acele vremuri de nevroză generală un scandal public.

Știam de asemenea că, în Dobrogea, Aliații puneau o inexplicabilă întârziere la evacuarea teritoriului nostru național Toate acestea nu mă supărau, cât îmi dovedeau la Aliați o mentalitate care aceea mă îngrijea cu adevărat. Evenimentele trebuiau dealtfel să confirme în curând temeinicia tuturor acestor îngrijorări.

„Nu puteam crede că visul tinereții noastre se împlinise cu adevărat”

Dar oricât de puțin am urmărit de aproape mersul înaintării noastre peste munți, nu am putut rezista tentației de a trece granița de acum desființată şi de a păși pe pământul Ardealului eliberat. Am fost primul ministru care după Unire a mers în Transilvania. Profitând de o vizită pe care a trebuit s-o fac la Râmnicu Vâlcea în luna februarie, am luat cu mine pe Grigore Procopiu și cu automobilul ne-am dus prin valea Oltului la Sibiu. Când am sosit în dreptul vechiului pichet de graniță, ne-am dat jos şi nu voi uita niciodată emoția care ne-a cuprins.

În fața realității materiale, toată însemnătatea vremurilor ce le trăiam îmi apărea și mai vie și mai zguduitoare, parcă nu puteam crede că visul tinereții noastre se împlinise cu adevărat. Înainte de Şelimbărul lui Mihai Viteazul ne-a ieșit întru întâmpinare generalul Scarlat Panaitescu. La Sibiu unde era atunci sediul Consiliului Dirigent şi al Comandamentului Militar mi s-a făcut o primire din cele mai prietenești. Maniu, din fire amabil, voia să mă reție câteva zile. Generalul Moşoi mi-a oferit la Cazinoul Militar un mare dejun la care au participat și membrii Consiliului Dirigent; toasturi, bucurie entuziasm”. (I.G. Duca, Memorii, volumul IV, partea a II-a, Editura Machiavelli, București 1994)

Vă recomandăm să citiți și:

I. G. Duca, marele om de stat care a sfârșit tragic

Vintilă Brătianu și politica liberală „prin noi înșine”

Constituția liberală din 1923 și „spiritul unei democrații desăvârșite”

Spiru Haret, matematicianul care a renunțat la o carieră academică de succes în Occident pentru a ridica România din analfabetism

Ion Nistor, artizanul unirii Bucovinei cu România, închis forțat la Sighet pentru că a fost ministru

Ion C. Brătianu și cea mai lungă guvernare din istoria democratică a României

Un moment cheie în istoria României: Ionel Brătianu la Conferința de Pace de la Paris

Ionel Brătianu, patriarhul României Mari