Cinci moduri în care Franța a contribuit la Revoluția Americană

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Istoricii sunt de părere că Franța a jucat un rol crucial în succesul americanilor în fața coroanei britanice.

Predarea lui Cornwallis este unul dintre cele mai cunoscute tablouri care prezintă Războiul American de Independență, acesta fiind finalizat în 1820 și este expus în prezent în clădirea Capitoliului din Washington D.C. Această pictură îl prezintă pe generalul britanic, aflat în centrul imaginii, care se pregătește să-și predea sabia și care este flancat pe o parte de de americani și pe de altă parte de ofițeri și voluntari francezi, sub steag alb și auriu al monarhilor francezi.

• Arheologii au descoperit cele mai vechi unelte de lemn din istoria omenirii
• Uneltele antice arată ce foloseau chirurgii din dinastia Ming pe post de anestezic

Decizia artistului John Trumbull de a înfățișa cele două forțe ca luptători egali împotriva britanicilor semnalează cât de multe datorau americanilor Franței în lupta lor pentru independență. Decizia lui Marie-Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier, cunoscut sub numele de marchizul de Lafayette, de a părăsi Franța și de a se înrola în armata lui George Washington este bine cunoscută de mulți. Dar Lafayette a fost doar un preludiu al sprijinului masiv francez, precursorul unei relații profunde care s-a dovedit vitală pentru succesul revoluției. History a creat o listă cu cinci moduri în care francezii i-au ajutat pe americani să-și câștige libertatea.

1. Motivația ideologică

„Dă-mi libertate sau dă-mi moartea!” declara Patrick Henry la cea de-a doua Convenție din Virginia, în martie 1775, convingându-i pe ceilalți delegați, inclusiv George Washington și Thomas Jefferson, să voteze în favoarea implicării trupelor din Virginia în lupta revoluționară care se apropia. La baza acestor cuvinte se afla gândirea politică a filozofului francez Jean-Jacques Rousseau, care și-a început  cartea din 1762, Contractul social, cu cuvintele „Omul se naște liber și oriunde se află în lanțuri”.

În anii 1760, părinții fondatori și colegii lor au studiat cu nerăbdare filosofia politică franceză. „A devenit aproape o datorie patriotică pentru coloniști să admire Franța ca contrapondere ideologică la o Anglie din ce în ce mai ostilă”, a scris istoricul Lawrence Kaplan de la Kent State University.

2. Reprezentau o amenințare geopolitică semnificativă pentru britanici

Pornind de la înfrângerea sa din războiul de șapte ani și pierderea coloniilor din întreaga lume, inclusiv o mare parte din Canada, Franța a văzut rebeliunea Americii ca o oportunitate de răzbunare și de a restabili o parte din propriul imperiu pe cheltuiala britanică. Comte de Vergennes, ministrul de externe al Franței, l-a îndemnat pe Ludovic al XVI-lea să sprijine americanii, argumentând că „providența a marcat acest moment pentru umilirea Angliei”.

Participarea franceză a transformat ceea ce altfel ar fi putut fi o rebeliune colonială oarecare într-un război semnificativ, cu potențialul de a deveni un alt conflict global. S-a dovedit că britanicii nu aveau apetit pentru acest lucru, mai ales când alte puteri europene, cum ar fi Spania și Republica Olandeză, s-au dovedit dispuse să sprijine coloniștii. Calculul geopolitic a făcut dificilă situația britanicilor să încercau să evite perspectiva unei bătălii prelungite, costisitoare și globale.

3. Sprijin în secret pentru declanșarea ostilităților

Într-o seară din decembrie 1775, Benjamin Franklin, delegat la cel de-al doilea Congres Continental și membru al Comitetului de corespondență secretă, care conducea relațiile externe, s-a strecurat în tăcere în Sala Carpenters din Philadelphia împreună cu patru dintre colegii săi pentru a se întâlni pe Julien-Alexandre de Bonvouloir, un trimis secret al regimului francez. Întâlnirea clandestină a semănat semințele unei relații secrete puternice între revoluționari și Franța, care a precedat tratatele formale din 1778.

Rapoartele lui Bonvouloir înapoi în Franța au fost entuziaste. „Toată lumea aici este un soldat”, nota el despre colonii. Echipa de negociatori a lui Franklin l-a trimis pe Silas Deane la Paris sub masca unui negustor care caută bunuri de cumpărat pentru revânzare către nativii americani. Misiunea  reală a lui Deane a fost foarte diferită: a căutat ingineri militari, împreună cu îmbrăcăminte, arme și muniție pentru 25.000 de soldați. De asemenea, el cerea și bani de la francezi pentru a plăti pentru toate aceste pregătiri. În termen de două săptămâni de la sosire, avea ceea ce își dorea, iar Franța devenise un susținător secret al revoluției.

4. Bani, voluntari și materiale militare

Încă din primele zile, rebeliunea Americii depindea de disponibilitatea francezilor de a oferi sprijin material care să-i permită lui Deane și partenerilor săi să livreze provizii forțelor revoluționare asediate. În cele din urmă, Franța a furnizat aproximativ 1,3 miliarde de lire în bani și bunuri pentru a sprijini rebelii. Estimările sugerează că la victoria coloniștilor din octombrie 1777 la Saratoga, un moment decisiv în război, 90 la sută din toate trupele americane purtau arme franceze și erau complet dependenți de praful de pușcă francez.

Acest triumf i-a determinat pe francezi să-și deschidă mai mult buzunarele. Odată ce relația a fost formalizată în cele două acorduri gemene la începutul anului 1778: Tratatul de alianță și Tratatul de prietenie și comerț, fluxul de provizii a crescut, împreună cu numărul de soldați și marinari care traversau Atlanticul pentru a lupta pentru cauza americană. Aproximativ 12.000 de soldați francezi și aproximativ 22.000 de marinari, la bordul a 63 de nave de război au luptat pentru Revoluție. Lafayette a fost unul dintre primii, și cei mai proeminenți, oficiali  francezi care s-au alăturat luptei contra britanicilor.

5. Legitimitate politică internațională

Fără ajutorul Franței, revoluționarii americani ar fi putut fi văzuți de alte puteri majore doar ca niște supuși trădători care se răzvrătesc împotriva conducătorilor lor de drept. Dorința francezilor de a negocia cu Deane, Franklin și succesorii acestora a conferit legitimitate liderilor americani. Tratatul din 1778 a recunoscut oficial Statele Unite ca o națiune independentă și a deschis calea americanilor pentru a-și continua tranzacționarea internațională. De-a lungul timpului, Franța a apelat, de asemenea, la ajutorul altor puteri majore europene: Spania s-a aliat cu Statele Unite în 1779. Austria, care nu s-a alăturat niciodată războiului, a precizat că va sprijini Franța într-un conflict mai amplu pornint din cauza fostelor colonii.

În urma predării de la Yorktown, sprijinul diplomatic al Franței, dar și încă un împrumut, s-au dovedit esențiale pentru ajungerea la un sfârșit formal al conflictului, prin Tratatul de la Paris din 1783. Atât francezii, cât și americanii au refuzat ofertele britanice de acorduri de pace separate, iar ministrul francez de externe Vergennes a avut un rol cheie în intermedierea tratatului. În cele din urmă, abia când Marea Britanie și Franța și-au soluționat conflictele, americanii au semnat în cele din urmă Tratatul de la Paris.

Citește și:

Un pahar de istorie. Whiskey-ul, baza economiei americane după Războiul de Independenţă

De ce sărbătoresc americanii pe 4 iulie Ziua Independenţei Statelor Unite

De ce Washington D.C nu este un stat al SUA?

Adevărul despre dinţii de lemn ai lui Washington şi măştile lui Lincoln. ”Nu au fost sfinţi, au făcut greşeli”. FOTO+VIDEO