„Operațiunea Leul de Mare” și speranțele lui Hitler

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

La 10 mai 1940, Hitler dezlănțuia mașinăria de război nazistă asupra Vestului Europei, atacând Franța, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos. Principalul atac nazist realizat prin Munții Ardeni a reprezentat o surpriză totală pentru armata franceză. La doar cinci săptămâni de la atac, Franța capitula în fața tancurilor germane. Rămasă singură, Marea Britanie se pregătea de o lungă bătălie. Dar care erau planurile pe care le avea Hitler în privința Marii Britanii?

Pe 22 iunie 1940, Franța capitula în fața Germaniei naziste. Întreaga scenă a semnării actului a fost atent regizată de regimul nazist și de Adolf Hitler, care doreau o umilire a Franței.

Deloc întâmplător, Adolf Hitler a ales pădurea de lângă Compiègne ca loc de semnare al armistițiului dintre Germania și Franța. În același loc, dar cu 22 de ani înainte, Imperiul German semna capitularea în fața generalilor francezi și englezi.

Scena răzbunării a fost completă după ce naziștii au adus din muzeul în care era găzduit vagonul de cale ferată în care a fost semnat armistițiul din 1918, care a pus capăt Primul Război Mondial. Mai mult, dictatorul nazist s-a așezat pe locul pe care îl ocupase mareșalul Ferdinand Foch, conducătorul trupelor aliate în Primul Război Mondial. Nu a stat însă mult, doar cât a durat citirea preambulului armistițiului, apoi Hitler a părăsit vagonul într-un gest disprețuitor. După semnarea armistițiului, chiar în acea zi, Hitler a ordonat demobilizare a 35 de divizii germane.

Speranțele deșarte ale lui Hitler

Istoricii militari au căutat răspunsul la întrebarea de ce a ordonat demobilizarea celor 35 de divizii dacă Marea Britanie nu era înfrântă? Adolf Hitler considera că putea ajunge la un acord cu guvernul britanic în vederea încheierii unei păci de compromis în baza condițiilor favorabile pe care era dispus să le ofere britanicilor. Nu dorea să împingă Marea Britanie într-o confruntare decisivă cu Germania.

În momentul în care premierul britanic Winston Churchill a respins în termeni duri orice compromis cu dictatorul nazist, Hitler a continuat să creadă pentru o vreme că Marea Britanie va accepta o pace favorabilă, deoarece considera că englezii se aflau într-o „situație militară” disperată.

Dar după semnarea armistițiului cu Franța, zilele treceau fără ca Marea Britanie să ofere vreun semn că ar fi dispusă să ajungă la o înțelegere cu Germania nazistă. Abia la două săptămâni după înfrângerea Franței, Hitler a dat ordin pentru realizarea unui plan de invadare a Marii Britanii.

„Chiar şi în 16 iulie, (…) când a dat ordinul de pregătire a unei asemenea invazii, botezată `Operațiunea Leul de Mare`, pentru mijlocul lunii august, încă părea să se îndoiască de necesitatea acestui demers. Chiar și atunci reticențele și nehotărârile care-l caracterizau s-au evidențiat în 21 iulie, când i-a spus lui Halder (Franz, şef al Marelui Stat Major al Armatei Germane de Uscat, n.r.) că intenționa să abordeze problema Rusiei, pe care intenționa să o atace în acea toamnă.

Pe 29 iulie, la OKW (Înaltul comandament al Wehrmacht-ului, n.r.), Jodl (Alferd, şeful  Statului Major al OKW, n.r.) i-a comunicat lui Warlimont (Walter, ofițer în cadrul Statului Major al OKW, n.r. ) că Hitler se hotărâse să declare război Rusiei. Cu câteva zile înainte, statul major operațional al grupării de tancuri a lui Guderian fusese trimis la Berlin pentru a pregăti planurile de luptă ale forțelor blindate într-o asemenea campanie”, precizează istoricul militar Liddell Hart.

Erau pregătiți germanii pentru invadarea Marii Britanii?

În iulie 1940, armata nazistă era departe de a fi pregătită pentru o operațiune de anvergura unei invazii asupra britanicilor. Nu numai că Statul Major german nu o avuse în vedere, dar soldații germani nu au făcut instrucție pentru operațiuni maritime de debarcare. La toate acestea se adăugau lipsa navelor construite special pentru desant. Cum lipsea timpul pentru a fi construite, germanii și-au orientat atenția asupra navelor comerciale și au concentrat barjele din Germania și Olanda în porturile de la Marea Mânecii.

Când a dat ordinul din 16 iulie, de pregătire a „Operațiunii Leul de Mare”, Hitler a stabilit câteva directive clare care trebuiau îndeplinite pentru ca o astfel de invazie să poate fi declanșată.

Patru directive erau extrem de importante pentru asigurarea condițiilor necesare declanșării invaziei. Prima era distrugerea moralului aviației britanice pentru ca avioanele britanice să nu poată să se opună flotei germane de invazie.

Curățarea minelor marine plasate de britanici în punctele de traversare și blocarea Strâmtorii Dover la ambele capete de minele germane reprezentau cea de a doua condiție. Apoi, regiunea de coastă dintre Franța și Anglia trebuia să fie dominată de artileria grea germană. Iar ultima condiție era blocarea marinei britanice în lupte în Marea Nordului și Marea Mediterană, pentru ca să nu poată intervină în timpul invaziei, iar navele care se aflau în porturile britanice trebuiau distruse sau avariate prin atacuri cu torpile.

Condițiile pe care Hitler le dorea atinse erau aproape imposibil de realizat. Marina Britanică era cea mai puternică forță din Europa la acel moment și domina mările, iar aviația britanică dispunea de o capacitate enormă de a lupta împotriva aviației germane, iar acest lucru avea să iasă la iveală în lunga vară a anului 1940.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Margot Wölk, degustătoarea mâncărurilor lui Hitler

Claus von Stauffenberg, nazistul care a încercat să-l omoare pe Hitler

Momentul ratat de francezi în care puteau respinge atacul lui Hitler din Ardeni

Reflecțiile unui trădător român despre Hitler și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial