Confruntarea avioanelor de vânătoare în Bătălia Angliei

Speranțele lui Hitler că Marea Britanie va căuta încheierea unei păci cu Germania nazistă după ce Franța a capitulat la 22 iunie 1940 aveau să se năruiască extrem de rapid. Premierul britanic Winston Churchill a respins în termeni duri orice compromis cu dictatorul nazist și și-a pregătit țara și forțele armate pentru o inevitabilă confruntare cu mașinăria de război nazistă. A urmat o aprigă încleștare pe cerul britanic între aviația engleză și cea nazistă.

Furios că Marea Britanie nu a acceptat încheierea unei păci după capitularea Franței, Hitler a ordonat, la 16 iulie 1940, pregătirea planurilor pentru invadarea Marii Britanii, printr-o operațiune denumită „Leul de Mare”.

• O reptilă mumificată de acum 289 de milioane de ani ne arată de ce respirăm așa…
• Un eveniment de acum 4.200 de ani ar fi contribuit la prăbușirea Vechiului Regat Egiptean

O operațiune navală și terestră de invadare a Angliei era însă un coșmar logistic pentru armata germană, care avea nevoie de multiple resurse și timp pentru planificarea și realizarea operațiunii.

A fost momentul în care Hermann Göring, comandantul Luftwaffe, aviația militară a Germaniei naziste, l-a convins pe Hitler că avioanele germane pot să îngenuncheze Marea Britanie.

Calculele greșite ale lui Göring

Göring se baza pe faptul că aviația militară nazistă era mai puternică decât cea britanică.„Superioritatea Luftwaffe față de Royal Air Force nu s-a dovedit chiar atât de mare cum s-a crezut.

Germanii nu au fost în stare să mențină un atac continuu, val după val, de bombardiere masate, aşa cum se temuse opinia publică britanică, iar numărul avioanelor de vânătoare nu era cu mult mai mare decât cel al aparatelor engleze”, scria istoricul militar Liddell Hart.

În principal, ofensiva aeriană a fost dusă de Flotele aeriene (Luftflotten) 2 şi 3, conduse de feldmareşalii Albert Kesselring şi Hugo Sperrle – prima bazată în nord-estul Franţei şi în Țările de Jos, iar a doua în nordul şi în nord-vestul Franței.

Pentru o singură zi a intervenit și Luftflotten 5 din Norvegia și Danemarca, dar din cauza pierderilor mari înregistrate nu a mai executat raiduri deasupra teritoriului britanic.

Messerschmitt 109 și „călcâiul lui Ahile”

Deși avea caracteristici impresionante, avionul german de vânătoare Messerschmitt 109 nu dispunea de o autonomie care să îi pună în valoare întreg potențial.

„În 10 august, când ofensiva era pe punctul de a începe în forță, Flotele aeriene 2 şi 3 aveau un total (…) de 929 de avioane de vânătoare, în majoritate Messerschmitt 109, cu un singur motor, pe lângă care mai existau şi 227 Me 110 cu două motoare şi rază de acțiune relativ lungă.

Avioanele Me 109 (prototipul apăruse în 1936) aveau o viteză maximă de 565 km/h; viteza ascensională mare le dădea un avantaj în plus față de avioanele de vânătoare britanice. În luptă, în ceea ce priveşte virajele şi manevrarea, erau însă în dezavantaj față de avioanele britanice. În plus, spre deosebire de acestea, la începutul războiului majoritatea nu dispuneau de protecție blindată pentru pilot. În schimb, rezervoarele de combustibil erau protejate antiglonț, spre deosebire de cele britanice.

În această bătălie, raza limitată de acțiune a constituit un factor negativ pentru avioanele de vânătoare germane dotate cu un singur motor. Raza oficială de croazieră a avioanelor Me 109, estimată la 665 km, nu s-a dovedit reală. De fapt, raza de acțiune dus-întors la ceva mai mult de 160 de km”, nota Liddell Hart, și el fost combatant în cea de A Doua Conflagrație Mondială.

Royal Air Force, Hurricane și Spitfire

În ceea ce privește aviația militară britanică Royal Air Force, aceasta trecea printr-un amplu proces de refacere după ce a pierdut peste 400 de avioane de vânătoare în Franța. Totuși, la mijlocul lunii iulie, ea dispunea de 650 avioane de vânătoare Hurricane și Spitfire, la care se mai adăugau în jur de 100 avioane mai vechi de alte tipuri.

„Comparația în privința armamentului de bord este mai greu de realizat. Avioanele Hurricane şi Spitfire erau înarmate doar cu mitraliere (fiecare avion avea opt mitraliere, fixate în aripi). Era vorba de mitraliere Browning americane, alese datorită fiabilității lor la comanda de la distanță şi vitezei de foc ridicată: 1.260 lovituri pe minut.

Avioanele Me 109 erau dotate, în general, cu două mitraliere fixe în carenaj şi două tunuri de 20 mm în aripi – armă elaborată ca urmare a experienței dobândite în războiul civil din Spania – acolo se făcuse proba avioanelor Me 109, precum şi a altor tipuri de avioane de vânătoare mai vechi, care fuseseră înlocuite”, analiza Liddell Hart armamentul de care dispuneau cele două aviații de vânătoare.

În cele din urmă, abilitatea avioanelor de vânătoare britanice și numărul lor în creștere s-a dovedit decisiv în fața vitezei și forței brute a avioanelor germane de vânătoare Messerschmitt 109, a căror rază de acțiune a fost destul de redusă.

Vă recomandăm să citiți și:

Un complot în vremuri de război: Generalul Averescu și bancherul Aristide Blank, în mijlocul unei conspirații politice și militare

Cum se manifesta Ceaușescu când se enerva: „Generale! Mâine să vină un tanc şi să dărâme clădirea!”

Vaccinul dezvoltat de acest medic a salvat milioane de vieţi

Rolul României în Al Doilea Război Mondial. Cum am pierdut Basarabia şi Bucovina