De ce ceștile japoneze de ceai nu au toartă?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Mulți oameni cred că absența toartei la ceștile japoneze de ceai este rezultatul unei alegeri deliberate, inspirate de principiile asociate budismului Zen: atenția deplină acordată gesturilor simple, prezența în momentul prezent și experiența directă a obiectelor și senzațiilor cotidiene. Potrivit acestei interpretări, ceașca fără toartă îl încurajează pe cel care bea ceai să încetinească ritmul, să simtă căldura ceramicii în palme și să își concentreze atenția asupra gestului în sine.

Realitatea istorică este mai puțin romantică, dar mult mai interesantă.

Bolul de ceai folosit astăzi în Japonia, numit chawan, nu a fost inventat acolo. El a ajuns din China în secolul al VIII-lea, adus de călugării budiști împreună cu obiceiul consumului de ceai.

La acea vreme, vasele fără toartă reprezentau norma în mare parte a Asiei de Est. Nu era vorba despre o alegere estetică japoneză și nici despre o filosofie a atenției conștiente, ci despre forma obișnuită în care erau produse recipientele pentru băuturi calde.

Interpretările care leagă lipsa toartei de filosofia Zen, de mindfulness și de estetica japoneză wabi-sabi – care apreciază simplitatea, imperfecțiunea și caracterul trecător al lucrurilor – au apărut mult mai târziu. O formă veche, un sens nou

Cronologia spune multe despre felul în care se nasc tradițiile.

Maestrul de ceai Sen no Rikyu, considerat figura care a sistematizat ceremonia japoneză a ceaiului în forma cunoscută astăzi, a trăit în secolul al XVI-lea, la aproape opt sute de ani după apariția bolurilor de ceai în Japonia.

El a popularizat ceramica Raku — boluri modelate manual, cu texturi neregulate și imperfecțiuni deliberate — și a asociat-o cu idealul wabi-sabi, un ideal estetic care pune în valoare simplitatea, asimetria și urmele trecerii timpului.

Însă Sen no Rikyu nu a eliminat toarta. A preluat o formă deja existentă și i-a oferit o nouă semnificație culturală.

Povestea ceștii japoneze fără toartă arată cum funcționează adesea tradițiile: mai întâi apare obiectul, iar sensul simbolic este construit ulterior.

Ceașca drept indicator al temperaturii

Dincolo de explicațiile istorice, forma are și avantaje practice. Ceaiurile verzi japoneze de calitate, precum sencha sau gyokuro, se prepară, de regulă, la temperaturi cuprinse între 50 și 80 de grade Celsius, semnificativ mai scăzute decât cele folosite pentru multe ceaiuri negre.

Apa prea fierbinte extrage excesiv taninurile și aminoacizii din frunze, iar băutura devine amară și astringentă.

În acest context, lipsa toartei transformă mâna într-un indicator simplu al temperaturii: dacă poți ține ceașca confortabil, este foarte probabil ca și ceaiul să fi ajuns la temperatura optimă pentru consum.

De ce nu te arzi

Ceștile tradiționale japoneze, precum cele din stilurile Hagi, Karatsu sau Raku, sunt realizate din ceramică groasă, uneori parțial nesmălțuită.

Spre deosebire de porțelanul fin european, care transferă rapid căldura și necesită o toartă, ceramica tradițională japoneză se încălzește mai lent și oferă un interval confortabil în care poate fi ținută direct în palme.

Această structură poroasă explică și de ce multe piese tradiționale nu sunt spălate cu detergent. Ceramica poate absorbi mirosuri și arome care influențează gustul viitoarelor infuzii.

Două mâini, nu una singură

Chiar dacă explicațiile spirituale nu reprezintă originea acestei forme, ele descriu destul de bine experiența contemporană a consumului de ceai. O ceașcă prevăzută cu toartă poate fi ridicată aproape mecanic, în timp ce gândurile noastre sunt îndreptate în altă parte.

Un chawan, folosit în ceremonia ceaiului, presupune adesea o altă relație cu obiectul. De regulă, o mână susține bolul, iar cealaltă îi sprijină baza, pe inelul de lut numit kodai. Gestul implică ambele mâini și reduce tendința de a face alte lucruri simultan.

Poate că nu acesta a fost scopul inițial al designului. Dar este unul dintre motivele pentru care forma continuă să fie relevantă și astăzi.

Știați că?

Bolul de ceai chawan a ajuns în Japonia din China în secolul al VIII-lea, odată cu răspândirea budismului.

Zicala tradițională „Raku primul, Hagi al doilea, Karatsu al treilea” reflectă prestigiul acordat unor stiluri de ceramică folosite în ceremonia ceaiului.

În perioada Edo (1603–1868), pe măsură ce obiceiul consumului de ceai s-a răspândit dincolo de cercurile aristocratice și monahale, yunomi a devenit recipientul folosit cel mai frecvent în gospodăriile japoneze.

Seturile meoto yunomi, alcătuite din două cești de dimensiuni diferite, sunt oferite frecvent drept cadouri de nuntă în Japonia.

Surse:

https://lilikutea.com/blogs/teaware/what-are-the-differences-between-yunomi-and-european-style-tea-cups

https://www.britannica.com/topic/tea-ceremony

https://www.metmuseum.org/essays/the-japanese-tea-ceremony

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cine sunt, de fapt, japonezii? O descoperire genetică majoră rescrie istoria

Un avion japonez din Al Doilea Război Mondial a fost recuperat după 80 de ani

Sōtō Zen, una dintre cele mai riguroase forme ale budismului japonez

Metoda japoneză pentru un bagaj de mână ușor dar cu multe opțiuni vestimentare