De ce creștinismul este divizat în atâtea culte și biserici

Adepții lui Iisus sunt pretutindeni, însă cei peste 2 miliarde de creștini din întreaga lume sunt divizați în mii de culte și biserici. Ortodocși, catolici, penticostali, luterani, baptiști, prezbiterieni, metodiști, iar lista poate continua.

Estimările arată că există peste 200 de culte și biserici creștine în Statele Unite și 45.000 la nivel global. Așadar, de ce are creștinismul atât de multe ramuri?

• Ce înseamnă, mai exact, să fii om?

La prima vedere, corupția, puterea și convingerile diferite au jucat fiecare un rol important. Însă, la un anumit nivel, diferențierea și varietatea au fost simbolurile creștinismului încă de la început, potrivit profesorului Diarmaid MacCulloch, de la Universitatea Oxford. „Creștinismul nu a fost niciodată unit”, a explicat MacCulloch.

„Asta a cauzat o revoltă uriașă în Imperiul Roman și a divizat creștinii”

Biserica timpurie, din 27 până în 325 e.n., a fost divizată la început din motive geografice. Stilurile de venerare și interpretările învățăturilor lui Iisus variau în funcție de tradițiile și culturile regionale, potrivit profesorului Bruce Gordon, de la Yale.

Însă, au existat și rupturi majore în tot acest timp. Una dintre cele mai notabile schisme, controversa ariană de la începutul secolului al IV-lea, a divizat Biserica în privința relației lui Iisus cu Dumnezeu. Arie, un preot din Alexandria, Egipt, susținea că, din cauza faptului că Iisus era „zămislit” sau adus de Dumnezeu, era mai puțin divin decât Dumnezeu. Însă, Atanasie din Alexandria susținea că Iisus era întruparea lui Dumnezeu.

„Asta a cauzat o revoltă uriașă în Imperiul Roman și a divizat creștinii”, a explicat Christopher West, student la Universitatea Yale.

Marea Schismă din 1054

Primul conciliu de la Niceea, un grup de teologi și erudiți adunați de Împăratul Constantin cel Mare în 325 e.n., a decis în cele din urmă împotriva lui Arie. Însă, în ciuda opiniei oficiale a Bisericii, creștinii au continuat să fie divizați pentru mai mult de un secol în privința acestui subiect, potrivit Live Science.

Apoi, în 1054, creștinii ortodocși răsăriteni s-au separat de romano-catolici, iar evenimentul este cunoscut drept Marea Schismă. Cele două grupuri nu erau de acord în privința sacramentelor, simboluri religioase despre care se crede că transmit harul divin credinciosului. Mai mult, creștinii ortodocși răsăriteni nu erau de acord cu credințele romane potrivit cărora preoții ar fi trebuit să rămână celibatari și că Papa de la Roma avea autoritate asupra capului Bisericii răsăritene.

O schismă temporară, cunoscută drept schisma apuseană

De asemenea, a existat chiar și o schismă temporară, cunoscută drept schisma apuseană, în cadrul Bisericii romano-catolice în 1378, atunci când doi bărbați, și în cele din urmă un al treilea, pretindeau a fi papă în același timp. Ruptura a durat aproape 40 de ani.

În ciuda mai multor rupturi, Biserica catolică a înăbușit cu succes alte ramificații creștine „în mare parte prin prigonirea așa-numiților eretici, însă și printr-un sistem nou de investigare a credințelor oamenilor, anume inchizițiile”. „Astfel, ereticii erau arși pe rug sau forțați să își renege credința”, a explicat MacCulloch. Însă, după Reforma Protestantă din 1517, numărul cultelor și bisericilor a început să crească cu repeziciune.

Cele 95 de teze ale lui Martin Luther

Reforma, cauzată de mai multe evenimente, în special cele 95 de teze ale lui Martin Luther, a evidențiat o credință personală. Acest curent a reacționat la faptul că interpretările Bibliei, harul (iubirea și mila lui Dumnezeu), iertarea păcatelor și intrarea în Rai, toate erau făcute prin preoți în cadrul catolicismului. Luther și adepții săi au susținut că Biblia, nu o ierarhie a Bisericii, era autoritatea supremă asupra tuturor oamenilor, inclusiv preoții și papa, și că mai multe practici ecleziastice erau corupte.

Inițial, au existat doar câteva grupuri protestante majore, însă, în cele din urmă, Reforma a introdus mai multe ramuri creștine.

Până în secolul al XVII-lea, termenul contemporan „denominație” a început să fie folosit pentru a descrie ramurile religioase, a explicat Michelle Sanchez, profesor la Harvard. Protestanții foloseau Scripturile pentru a critica Biserica Romano-Catolică, susținând că orice credincios ar putea citi Scripturile și ar putea avea o relație personală cu Dumnezeu. Apoi, „a apărut o problemă: a cui interpretare a Scripturii a fost cea corectă?”, a spus Sanchez. Pe măsură ce credincioșii dezbăteau, Bisericile se formau și se divizau în funcție de mai multe interpretări biblice, stiluri de venerare și structuri organizaționale. În urma acestor dezbateri au apărut confesiuni precum prezbiterienii, menoniții, baptiștii și quakerii, printre alții.

Deși pot duce la conflicte violente, aceste rupturi au și un avantaj

Alte culte protestante s-au format în urma unor jocuri de putere, cum ar fi atunci când Henric al VIII-lea a format Biserica Anglicană în 1534. „Henric dorea să stabilească autonomia politică a Angliei și un mod de a face asta era prin autonomia religioasă față de Roma”, a precizat West.

Deși schismele pot duce la conflicte violente între culte și biserici rivale, aceste rupturi au și un avantaj. „Există un fel de mecanism anti-corupție în fragmentare”, deoarece aceste rupturi pot oferi control persoanelor cu poziții sociale inferioare, a explicat Sanchez. Spre exemplu, după ce Reforma Protestantă a contestat autoritatea papală, oamenii au putut să pună întrebări autorităților religioase despre practicile corupte sau discutabile.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Arheologii au descoperit un cimitir anglo-saxon  care surprinde trecerea la creștinism

Ruinele unei bazilici de la începutul creştinismului, transformate în muzeu subacvatic

De ce Iisus a fost trădat de Iuda? Enigmele din spatele uneia dintre cele mai reprezentative întâmplări care au dus la formarea creştinismului

Rămășițele unuia dintre apostolii lui Iisus s-au dovedit a fi false