Marea Armată a vikingilor şi cucerirea (aproape) totală a insulei britanice şi a Franciei

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Anul 865 nu a marcat doar începutul unei perioade intense de raiduri vikinge, ci a fost anul în care au apărut noi tactici, scrie War History Online.

Raidurile anterioare au fost de tipul „loveşte şi fugi”, permiţându-le să jefuiască puncte importante şi să plece înainte ca o forţă însemnată să li se poată opune.

Marea Armată a găsit o altă cale de a minimiza riscurile şi să maximizeze profiturile. Având şi un număr mai mare de luptători, au putut pătrunde mai mult în teritoriu, unde ocupau oraşe importante care deveneau baza lor. Locurile alese erau de obicei fortificate, iar atunci când nu era cazul, vikingii improvizau, utilizând relieful înconjurător.

De la aceste baze, vikingii plecau pe cal pentru a prăda zonele adiacente. Întăririle şi aprovizionarea asigurau continuitatea acestor atacuri. Această nouă organizare le-a permis chiar şi să pună conducători-marionetă în regatele Angliei de Est, Mercia şi Northumbria.

Marea Armată l-a întâlnit însă pe Alfred cel Mare. Acesta din urmă este singurul monarh britanic căruia i-a fost atribuit titlul de „mare”, ceea ce spune totul. Alfred era conducătorul regatului Wessex, iar cu perseverenţă şi tactici inspirate, a reuşit să oprească atacatorii în bazele lor de la Wareham (875-6), Exeter (876-7) şi Chippenham (878). La Edington, în 878, a înfrânt Marea Armată.

Succesul lui Alfred nu a fost doar militar. Precum alţi conducători, era dispus să facă pace cu invadatorii atunci când era necesar. Consistenţa scopului său a fost văzută pe termen lung, pe măsură ce dominaţia vikingă se micşora.

La fel ca vikingii care se foloseau de oraşe fortificate pentru a ataca, aşa şi saxonii au construit fortificaţii pentru a apăra aşezările de raiduri. Astfel, incursiunile scandinavilor au avut un succes mai mic.

Oportunismul viking în Francia

Pentru o perioadă, Francia rămăsese neatinsă, iar pe coastă au apărut mănăstiri şi aşezări bogate, tocmai bune de jefuit. Mai mult decât atât, după moartea lui Louis Germanul, în 877, şi Charles cel Curajos în acelaşi an, o serie de regi fără experienţă au condus Francia de Vest şi Francia de Est. Astfel, întreg teritoriul de la estul Canalului Mânecii era o pradă uşoară pesntru scandinavi.

În 879, Marea Armată a ajuns în Francia centrală. În următorul an, o coaliţie a francilor a fost înfrântă de vikingi.

În 885, au asediat Parisul, care s-a terminat într-un tratat, unde vikingii au primit tribut. Aceştia au mai fost lăsaţi să continue pe cursul râului Sena, unde au petrecut trei ani atacând aşezările din apropiere.

În ciuda multor campanii militare împotriva lor, nu prin forţa armată au fost opriţi, foametea a lovit în 892. Astfel, Marea Armată a abandonat campania.

Înapoi în Anglia

Sute de bărci au trecut Canalul în două flote separate care au ajuns în Kent, în partea de sud-est a teritoriului Regelui Alfred. Forţele s-au combinat cu cele daneze stabilite în estul Angliei şi de aici au putut ataca Wessex şi regatul aliat Mercia.

De această dată, Alfred era pregătit. Aşezările era fortificate şi păzite, chiar dacă armata principală nu era prezentă. În 893, au fost înfrânţi la bătălia de la Farnham. Asediul asupra aşezării Exeter a fost înfrânt de Alfred, baza de la Benfleet a fost atacată de fiul său, iar raidul pe Tamisa a fost urmărit şi înfrânt.

În 895, Alfred a blocat accesul Marii Armate la recolte, forţându-i să abandoneze bărcile şi să se îndepărteze de Wessex. În următorul an, armata a fost dezbinată. Unii s-au întors acasă, dar alţii au rămas pe insulă unde s-au stabilit.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Vikingii erau influenţaţi de către Islam? Descoperirea unor haine din secolul X dezvăluie informaţii surprinzătoare

Erau cu adevărat vikingii barbari? Iată 7 mituri despre vikingi şi adevărul din spatele lor

Au fost descoperite primele dovezi ale existenţei luptătoarelor vikinge

Berserkerii, cei mai aprigi dintre luptătorii vikingi. Furia şi forţa lor în luptă a fost deseori pusă pe seama forţelor demonice