Prima pagină Natura

Atunci cand ne vanau ei pe noi

Nicu Parlog 11.11.2008 | ● Vizualizări: 624
Atunci cand ne vanau ei pe noi     pradator, homo sapiens, carnivor, vanator, homo erectus, neanderthal, urs de pestera, megafauna, pleistocen + zoom
Galerie foto (1)

Primele notiuni de antropologie si paleontologie ne relateaza despre epopeea aproape eroica a oamenilor primitivi care au evoluat, luptand si depasind toata gama de obstacole, pana cand s-au transformat in oamenii zilelor noastre. Adevarul este usor diferit. O noua abordare realista asupra acestei situatii, ne dezvaluie niste stramosi care au jucat timp de milioane de ani rolul prazii, nu al omului stapan peste toate fiarele Pamantului, asa cum a ajuns in prezent!

Cine vana pe cine?

O noua teorie bazata pe numeroase studii efectuate asupra vietii primilor hominizi, cat si pe evolutia ulterioara a acestora, din momentul descoperirii focului si al arcului cu sageti, rastoarna definitiv vechile presupuneri despre viata zilnica a stramosilor omului. De fapt, aceste presupuneri au figurat la loc de cinste nu doar in tratatele stiintifice ale multor generatii de cercetatori, ci si in mentalitatea colectiva a omului modern. Cu alte cuvinte, cu totii am preluat teoria conform careia omul primitiv era un fel de erou imbracat in piei de animale, care intruchipa o faptura jumatate Prometeu, jumatate pionier si explorator. Apoi am fost educati sa credem ca acest hominid era, in egala masura, un vajnic supravietuitor si un vanator neinfricat care omora mamuti cu sulite cu varf din piatra, sau vana pana la extinctie redutabilii ursi de pestera.

Nimic mai fals! Oamenii preistorici erau fiinte cooperante, care se bazau pe atentia distributiva, nu luptatorii cutezatori care vanau reprezentantii de seama al Megafaunei. Pasul acesta s-a facut doar dupa descoperirea focului, a sulitelor si a arcului cu sageti - cu siguranta cele mai mari inventii ale omenirii, atata vreme cat insasi existenta noastra ca specie ar fi fost periclitata daca proto-oamenii nu ar fi folosit focul pentru a se incalzi, prepara hrana si mai ales impotriva carnivorelor teribile cu care imparteau lumea. Arcul a avut, de asemenea, un rol hotarator. Cu ajutorul sau hominizii puteau vana, in conditii de relativa siguranta, prazi periculoase de genul rinocerilor lanosi, a bourilor, zimbrilor, mistretilor sau a unor pradatori asemenea leilor, hienelor si lupilor din Cuaternar. Viata era, totusi, extrem de dura chiar si in aceste conditii. Desi erau inarmati cu arcuri, sulite si faclii aprinse, oamenii acelor vremuri indepartate isi vedeau existenta amenintata de o multitudine de specii de animale carnivore pentru care ei erau doar o alta prada din meniul zilnic.

Inca din anul 1924, an in care au fost descoperite primele fosile ale australopitecilor, oamenii de stiinta s-au grabit sa emita teorii conform carora stramosii omului erau un fel de maimute inteligente care, inarmate cu un patos aproape revolutionar, deveneau peste noapte niste vanatori neinfricati, inarmati cu un instinct ucigas invidiat chiar de marile feline. Este, din nou, o greseala care a fost vehiculata drept adevar stiintific timp de zeci de ani! Conform psihologilor, este mult mai confortabil pentru noi ca specie sa ne imaginam ca am avut niste stramosi vanatori, carnivori si razboinici, decat sa acceptam adevarul conform caruia primii oameni erau, de fapt, niste consumatori timizi de fructe si seminte care se hraneau ocazional cu resturile cadavrelor ucise de vreun carnivor, in timp ce pandeau tematori o eventuala intoarcere a acestuia. In plus, primii hominizi traiau in societati matriarhale, la fel ca verii lor maimutele, lucru care-i facea mai putin duri decat ne-am fi asteptat.

Cei care a atras atentia lumii intregi asupra acestei situatii au fost reputatii paleontologi americani Robert W. Sussman si Robert “Bob” Baker. Conform dr. Sussman, editorul prestigiosului American Anthropologist, teoria omului vanator are la baza conceptia iudeo-crestina conform careia omul a fost dintotdeauna pacatos, agresiv si ucigas, pe cand fosilele hominizilor reconstituite de specialisti spun exact contrariul! Apare aici problema relatiei intre tipul dentitiei si dieta zilnica. Australopithecus afarensis, specia asupra careia specialistii au cazut, in final, de acord cum ca ar fi primul hominid tipic, veriga de legatura intre primate si oameni, prezenta trasaturi craniene, dentare si corporale asemanatoare cu ambele grupuri. Dintii acestuia erau mici, marunti, asemanatori cu ai omului modern. Australopithecus afarensis era un hominid care se hranea preponderent cu fructe, frunze, nuci si radacini. Dintii sai nu aveau marginile taioase, caracteristice carnivorelor sau chiar omnivorelor, prin urmare, daca nu puteau consuma in mod obisnuit carnea, ce ar fi putut vana?

Consumul de carne nu a fost posibil pentru hominizi decat in momentul in care acestia ar fi descoperit focul. Toate evidentele indica faptul ca focul nu ar fi fost descoperit decat in urma cu aproximativ 800.000 ani. Ca o simpla completare, exista o serie de paleontologi de prestigiu care sustin ca oamenii nu ar fi dezvoltat metode sistematice de vanatoare decat in urma cu “doar” 60 000 ani. Primii hominizi erau ceea ce specialistii denumesc “Specii de margine”. Traiau in acelasi timp pe sol unde cautau hrana si in copaci unde isi gaseau refugiu in fata pradatorilor. Primatele sunt “Specii de margine” si in prezent cand, prin definitie, sunt specii prada, nu specii pradatoare.

Dusmanii primilor oameni erau animale redutabile: lupi uriasi, hiene de cosmar, mari cat leii de astazi, ursi gigantici, feline cu colti pumnal alaturi de versiunile marite ale leilor, leoparzilor si tigrilor de astazi, reptile feroce si chiar pasari de prada, capabile sa ucida un om adult fara niciun fel de probleme. Acest adevarat bestiar al cosmarului a tinut la respect omul timp de sute de mii de ani. Chiar si dupa descoperirea focului, arcului si propulsoarelor, vanatoarea de mamuti, elani giganti, bouri, zimbri si mistreti, era o indeletnicire extrem de periculoasa. Ca o paranteza necesara, merita amintit ca felinele, ursii, hienele si cainii salbatici disparuti in Pleistocen erau considerabil mai mari si mai puternici decat semenii lor din zilele noastre. In fond, vorbim despre Megafauna carnivorelor!



Leii, tigrii si celelalte feline din trecut

Fara indoiala, acestia erau cei mai mari dusmani ai oamenilor primitivi. Chiar si speciile mai mici, de genul leoparzilor, au semanat teroare printre hominizii care deja descoperisera primele forme de unelte. Pentru felinele de atunci, primii oameni nu erau nimic altceva decat niste maimute care se deplasau ciudat, in doua picioare. Si in prezent, maimutele antropoide se tem instinctual de felinele mari. Au si de ce. In mod obisnuit, tigrii si leoparzii din Asia includ in meniu lor orangutanii si gibonii, iar leoparzii africani ataca in mod frecvent cimpanzeii. Conform unor relatari credibile, exista numeroase cazuri in care leoparzii au indraznit sa atace chiar si puternicele gorile...

Cu atat mai grav stateau lucrurile pentru hominizi. Australopitecii erau putin mai mari decat niste cimpanzei. Homo erectus, in ciuda numelui sau, nu era nici el cu mult mai rasarit. Nici chiar robustul Om de Neanderthal, in ciuda scheletului sau solid, masei musculare impozante sau fortei si agilitatii sale superioare oricarui culturist, nu era deloc in siguranta daca un leopard sau un leu de pestera se hotarau sa-l atace. Viata alaturi de aceste feline era un risc chinuitor pentru primii oameni. Spre deosebire de ursii care atacau ocazional oameni sau canidele salbatice si hienele care atacau, de obicei, in haita, pericolul unei singure pantere decisa sa ucida un om era considerabil mai mare. Felinele, spre deosebire de restul carnivorelor, sunt vanatori de ambuscada care pandesc si declanseza brusc atacul bazandu-se pe factorul surpriza. Oamenii acelor vremuri nu stiau de unde venea atacul sau ce i-a lovit. Inainte de a se dezmetici intregul grup, un membru al acestuia cadea deja prada falcilor necrutatoare.

Viata era un adevarat chin. Din spatele oricarui tufis, copac sau stanca pandea Moartea intruchipata intr-o fiara. Dovezile fosile vorbesc de la sine. Zeci resturi osteoforme spun intamplari de groaza din acele vremuri. Toate poarta urme de colti, demonstrand clar actul de pradare la care erau supuse acele fiinte care isi incepusera aventura evolutiva. Chiar si in perioada in care oamenii stapaneau focul si primele unelte, acestia nu reprezentau un adversar demn de leii si tigrii trecutului.

Ursii uriasi si rudele acestora

Toate populatiile stravechi venerau ursii, considerandu-i fiinte superioare, intelepte, intruchipari ale fortei si hotararii. Poate ca acest aspect particular al credintelor primitive nu este decat reflexia unei frici ancestrale a primilor hominizi, mostenita si dusa mai departe pana cand s-a transformat in mugurii religiilor samanice, primele credinte religioase ale oamanilor. Probabil, la baza acestora stateau contactele oamenilor primitivi cu multitudinea specilor de ursi pentru care omul nu era decat un concurent la teritoriu si hrana.

Redutabilul urs de pestera era un animal enorm, diferit considerabil de ursii bruni de astazi. Un urs de pestera atingea in mod obisnuit 700 kilograme in greutate. Era un animal relativ calm, care se hranea preponderent cu vegetale. Dupa cum spune si numele sau, isi alegea locul de hibernare in interiorul pesterilor si crevaselor. Oamenii de Neanderthal precum si cei de CroMagnon cautau pentru adapost aceleasi pesteri. Evident ca luptele au fost crancene, iar oamenii pierdeau aproape intotdeauna pana in momentul in care s-au folosit de foc. Ursii de pestera nu s-au sinchisit prea mult de concurenta aparuta din partea omului. Disparitia lor este invaluita in mister la fel ca modul inexplicabil in care au disparut de pe scena naturii majoritatea reprezentantilor Megafaunei. Oamenii oricum nu ar fi putut sa vaneze pana la extinctie un asemenea urs gigantic. Studiul fosilelor speciilor extince de ursi scoate la iveala un amanunt tulburator. Spre deosebire de rudele lor actuale, care sunt in general omnivore, ursii fosili erau preponderent carnivori. Aceasta nu insemna decat necazuri pentru hominizi, deoarece un urs care ataca un om nu poate fi oprit decat de o rafala lunga de arma automata...ceea ce nu era cazul in Neolitic. Ursii disparuti din genurile Agriarctos, Plionarctos, Agriotherium erau carnivori feroce pentru care omul nu era decat o simpla prada neajutorata.

Hiene uriase si haite imbatabile de lupi

Hienele reprezinta un gen de carnivore care baga fiori in oasele oricui asista la spectacolul vanatorii in care isi doboara si consuma prada. Inarmate cu cele mai puternice falci din grupa Fissipedelor, adica a mamiferelor carnivore, hienele patate sunt capabile sa sfarame in bucati chiar oaele groase de rinocer si elefant. Ne referim aici la performantele hienei patate (Crocuta crocuta) care traieste si azi in savanele Africii. Cum am putea privi-o atunci pe posesoarea celor mai puternice falci avute de un carnivor, teribila hiena uriasa din specia Pachycrocuta brevirostris?

Daca hiena patata atinge o greutate de aproximativ 70-80 kilograme, Pachycrocuta cantarea intre 120-140 kilograme, avand talia unei leoaice mari. Fosilele sale au fost descoperite in numeroase locatii din Eurasia si Africa. Era un carnivor de temut care, asemenea hienelor de astazi, nu era un consumator exclusiv de cadavre, ci si un vanator tenace care haituia caii salbatici, camilele, rinocerii lanosi, bizonii si alte erbivore mari. Omul era doar una dintre prazile vanate asiduu de acesta. Resturile fosile de Homo erectus pekinensis descoperite in complexul de pesteri din Zhoukoudian, China, povestesc despre soarta cruda a acestor oameni. Asa se explica descoperirea fosilelor unui exemplar adult, consumat in intregime cu tot cu oasele mari...O soarta asemanatoare au avut hominizii din perioada Cuaternarului european care aveau de infruntat hiena de pestera (Crocuta spaelea).

Pentru oamenii inceputurilor, chiar si prezenta unei haite de lupi insemna o adevarata tragedie. Inainte de a descoperi focul de care se tem toate animalele, primii oameni cadeau deseori victime haitelor de lupi care, pe timpul iernii, vanau oameni la fel de usor precum vanau alte prazi. In acele timpuri lupii nu se temeau de om.

Moartea vine din cer

In zilele noastre nimeni nu se teme de acvilele care, din nefericire, au devenit extrem de rare. In trecut, insa, situatia era total diferita.

Avem marturie craniul fosil al unui tanar australopitec care a trait in urma cu circa 2,5 milioane ani. Descoperit in anul 1924, in Africa de Sud, craniul tanarului Taung, dupa cum a fost denumit de cercetatori, prezenta urme de violenta atipice. Dupa ce, timp de decenii, cercetatorii au crezut ca exemplarul tanar de Australopithecus africanus a cazut victima unei feline, studiile amanuntite ale ornitologului William Scott McGraw au scos la iveala adevarul surprizator. Australopitecul a fost ucis de o pasare de prada, mai precis de o acvila coronata africana (Stephanoaetus coronatus), o specie de acvila specializata in vanatoarea maimutelor. Mai mult ca sigur ca pasarea a confundat hominidul cu o maimuta, prada sa naturala. Craniul austalopitecului prezenta gauri ale oaselor panorbitale care, alaturi de gaurile din osul occipital, se potriveu perfect cu urmele lasate de ghearele acvilei coronate. Aceasta specie de pasare rapitoare este capabila sa ucida inclusiv un om adult, daca il apuca de cap. Ghearele pasarii dezvolta o forta incredibila, fiind capabile sa perforeze craniul uman pentru a se implanta adanc in creier. De fapt, aceasta este modalitatea prin care acvilele coronate ucid maimutele pe loc, fara a le mai da acestora ocazia sa riposteze. Mai aproape de zilele noastre, bastinasii africani afirma ca aceasta pasare, care nu depaseste 4-5 kilograme greutate, ataca fara probleme copiii. Zvonurile incredibile au fost confirmate de ornitologii Leslie H. Brown si Peter Steyn care au descoprerit resturi umane in cuiburile de acvila coronata. “Performante” asemanatoare au fost raportate si de indienii amazonieni, cei care blameaza acvila harpie (Harpia harpija) pentru aceleasi fapte.

In trecutul nu foarte indepartat, oamenii cadeau frecvent prada celei mai teribile pasari rapitoare din toate timpurile, Acvila lui Haast (Harpagostris moorei) - o versiune gigantica a redutabilei acvile coronate africane. Daca aceasta din urma cantareste doar 3-5 kilogram , Acvila lui Haast sau Harpagostris se afla la limita de greutate pentru zbor, cantarind intre 9-13 kilograme. Pasarea de prada a evoluat in stransa legatura cu prada sa, gigantica pasare Moa (Pachyornis elephantopus), care putea cantari peste 300 kilograme. Invazia insulelor neozeenlandeze de catre triburile maori i-a pus pe acesti oameni in situatia de a fi vanati la propriu de Harpagostris, dupa cum evidentiaza folclorul si traditiile orale ale acestora. Harpagostris a disparut recent, in jurul anului 1400, odata cu disparitia uriaselor si inofesivelor pasari Moa, vanate pana la extinctie de maorii inconstienti.

Pradatorii ne-au fortat sa evoluam
Daca noi oamenii ar trebui sa fim recunoscatori cuiva pentru nivelul de civilizatie la care a ajuns in prezent intreaga omenire, se pare ca trebuie sa multumim stravechilor fiare care-i ingrozeau pe stramosii nostri. Acestia au fost fortati sa evolueze pentru a scapa de teroarea si competitia dezlantuite de megapradatori. Cum, din punct de vedere fizic, hominizii nu puteau evolua pentru a deveni mai mari sau mai puternici decat dusmanii lor naturali, specia umana fost nevoita sa aleaga calea evolutiei intelectului. Astfel, primii oameni au invatat pe propria piele valoarea traiului in comun, aceasta modalitate reprezentand una dintre cele mai bune strategii de aparare in fata unui dusman caruia nu-i poti opune rezistenta fizica. Creierul oamenilor a fost nevoit astfel sa-si mareasca volumul si sa creasca intr-o perioda de timp relativ scurta de timp pentru un vertebrat.

In incheiere merita evidentiat faptul ca inteligenta si cooperarea intre indivizi, alaturi de alte trasaturi necesare evolutiei umane, isi au originea in incercarile primilor oameni de a-deveni mai inteligenti decat dusmanii lor naturali. In fata unor astfel de amenintari disproportionate, oamenii au fost obligati sa-si gaseasca strategii care sa le permita supravietuirea. Oricat ar suna de hilar sau incredibil, asa au fost fortati oamenii... sa Gandeasca.

Alte articole pe aceeasi tema:

Top 10 - Cele mai ucigatoare animale

Tigrul, adevaratul rege al junglei

Omoara sau vei muri

Ursul din cosmarul mamutilor

Puma - O felina la superlativ

Anaconda - Sarpele Zeu al Amazonului

Mega Fauna (I)

Mega Fauna (II)

Mega fauna (III)

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI